Anul Nou Geto-Dac. Datinile si traditia stramoseasca

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Legendele moştenite de la strămoşii noştri daci sunt considerate printre cele mai interesante legende ale omenirii. Acestea nu sunt propăvaduite întrucât ar fi complexe şi savant elaborate, ci tocmai datorită simplităţii lor, a atracției simbolurilor şi semnificaţiilor profunde/sacre, pe care le dețin, a felului în care au fost păstrate şi transmise de-a lungul patinei timpului.

În tradiţia românească sunt cuprinse, între 13 noiembrie şi 6 decembrie, o multidudine de sărbători şi obiceiuri stravechi cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă. Acestea nu sunt asociate sezoanelor agricole sau pastorale, ci sunt strans legate de credinţa străveche în reînnoirea periodică a timpului. De aceea, această perioadă a fost identificată de către etnologi cu Anul Nou Dacic.

Sărbătorile străvechi, însă și sărbătorile dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate, desigur de tradiţia creştină. Acestea încep cu ,,Ziua lupului” (13 noiembrie), Gădineţii (12-20 noiembrie), continuă cu Filipul cel Şchiop sau Ovidenia (21 noiembrie) şi se încheie cu Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) şi Ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie).

Gădinet este numele divinităţii iernii, lupul, la fel cum Căluş este numele divinităţii verii, calul, celebrat la Rusalii. Filipii sunt personificări divine ale lupului. Simbolul lupului apare în numeroase tradiţii spirituale ale lumii. Atunci când este considerat divinitatea iernii şi a nopţii valorizarea sa devine pozitivă. Faptul că lupul vede noaptea îl transformă în simbol al luminii, cu caracteristici solare, de erou războinic şi strămoş mitic. Simbolistica sa are un caracter iniţiatic, dându-i lupului un rol de călăuză.

Caracteristice acestei perioade sunt obiceiurile, actele rituale şi practicile magice de alungare a duhurilor rele, despre care se crede că încep să capete putere pe măsură ce noaptea crește. Conform credinţelor populare, în această perioadă începe de fapt iarna. Sărbătorile magice ce se desfăşoară acum au rol de protecţie şi aduc încredere. Prin intermediul acestora, duhurile rele, care încep să apară la adăpostul nopţii, pot fi înlăturate cu uşurinţă.

OVIDENIA – ZIUA LUMINII

La 21 noiembrie se sărbătoreşte intrarea în biserică a Fecioarei Maria, numită acum şi Maica Luminii. Este ziua în care Ioachim şi Ana au dus-o la Templu pe fiica lor, Maria, în vârsta de 3 ani. Au încredinţat-o preotului Zaharia care o va avea în grijă în următorii 12 ani. Îndeosebi femeile sunt îndemnate cu această ocazie să iubească virtuţile creştine, să fie pline de smerenie, de blândeţe și de bunătate.

Sărbătoarea, numită Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia corespunde în calendarul popular cu celebrarea unei divinităţi a lupilor, Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare. Despre acesta se spune că ar fi fost pedepsit de cel ce ne veghează pentru că s-a abătut de la dreapta credinţă.

Ovidenia este considerată la rândul ei zi magică, în care se deschid cerurile, iar cei cu sufletul curat pot înţelege graiul animalelor şi sunt martorii unor miracole. O trăsătură caracteristică a acestei sărbători este metafora luminii, prezentă în legende, credinţe şi superstiţii. Acum se aprind lumânări despre care se crede că nu se vor stinge niciodată pe lumea cealaltă, iar lumina lor va călăuzi sufletele celor adormiţi.

Obiceiurile legate de această zi sunt numeroase. Cei care au probleme cu ochii sfinţesc cu această ocazie un prosop cu care, umezit cu apă, se vor şterge la ochi. Se pune la icoane un vas cu apă şi o lumânare, apa respectivă devenind astfel vindecătoare. Se fac previziuni meteorologice: dacă este senin şi soare, vara va fi secetoasă; dacă ninge, iarna va fi friguroasă.

sfinxul-din-bucegiAcum încep să fie protejate cu ajutorul usturoiului intrările în case şi locurile de dormit. Se prepară alimente specifice, care protejează de rău şi aduc belşug: vărzări, plăcinte cu dovleac, covasa (o fiertură din mălai şi făină de grâu fermentată, uneori transformată în turtă). Se mai spune că în dimineaţa de Ovidenii înfloreşte Iarba fiarelor, o plantă miraculoasă, care înmoaie fierul şi deschide orice lacăt.

 

În noaptea de Ovidenie se aprinde şi se veghează o lumânare lungă şi încolăcită în sens invers acelor ceasului. Mărimea lumânării reprezintă dimensiunea simbolică a anului calendaristic, iar semnificaţia obiceiului este moartea şi renaşterea ce survin odată cu încheierea unui ciclu şi începerea altuia nou, înnoirea timpului.

SFANTUL ANDREI – PATRONUL SPIRITUAL – APOSTOLUL LUPILOR

Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, apoi l-a urmat pe Iisus Hristos devenind „cel întâi chemat”. El a predicat în ţinutul Scythia Minor, adică Dobrogea şi s-a stabilit pe teritoriul judeţului Constanţa. A murit martirizat, la 30 noiembrie, anul 60, în timpul Împăratului Nero. Se spune că a fost răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X, care de atunci este numită „Crucea Sfântului Andrei”.

Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, ziua de 30 noiembrie, are o semnificaţie deosebită pentru poporul român: pentru că a adus creştinismul pe teritoriul ţării noastre, Sfântul Andrei este considerat patronul spiritual al românilor şi ocrotitorul României.

După cum arată obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, noua sărbătoare creştină a preluat unele caracteristici ale sărbătorilor anterioare, iar Sfântului Andrei i-au fost atribuite trăsături ale divinităţii precreştine sărbătorite până atunci, personificare divină a lupului, „stăpân al oilor”.

LEGENDA LUI OMU

Printre sihaştrii din Munţii Carpaţi circulă o legendă (Legenda lui Omu) conform căreia ultimul preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus Hristos şi apoi pe Apostolul Andrei. Părintele Ghelasie de la Frăsinei vorbeşte despre o ,,taină” a trecerii dacilor la creştinism păstrată de-a lungul timpului şi transmisă de la un pustnic la altul, ca expresie a continuităţii de credinţă pe aceste meleaguri.

10847712_844878285563843_5893643691746501312_oNe aflam în acele vremuri vechi, demult apuse, in vremurile in care mndrul neam al geto-dacilor era atat de bogat, incat pana si caii erau adapati in vase de aur sau de argint. Mos Timp si Zamolxis imparteau cu darnicie sfaturi drepte din locul lor ascuns din munti, iar oamenii ii ascultau cu sfintenie si supunere. Tot in munti aduceau supusii ofrande. Din acelasi spatou porneau luptele impotriva oricui avea cutezanta sa incalce teritoriul Dacilor.
Aceasta neasemuita bogatie a poporului Dac avea si partea ei rea, pentru ca asa sta randuiala pe lume: binele nu poate dura la nesfarsit.
Ori de cate ori se ivea prilejul, dusmanii hrapareti atacau Dacia, incercand sa fure cat mai mult cu putinta. Numai ca in calea cotropitorilor, geto-dacii aveau grija sa arda recoltele, sa otraveasca fantanile, sa ascunda odoarele in pesteri adanci, imposibil de gasit.
Vrasmasii erau atrasi catre munti, daca faceau gresala sa cada in capcana, erau intampinati in trecatori cu ploi de sageti de care nu se mai puteau feri. Nici macar nu reuseau sa-si dea seama de unde vin si cum de-i tintuiesc atat de bine. Singura scapare era fuga.
Se intorceau acasa cu mainile goale si cu coada intre piciore, plecand insa cu mult mai putini la numar decat venisera.

m

Mosul (Omu) – Megalit. Muntii Bucegi.

Dusmanii erau mereu infranti si se intrebau cum reuseau dacii sa afle de atacuri pentru a se pregati in timp pentru aparare?
Ei bine, in acele vremuri, Mos Timp (Omu) avusese grija ca un strajer sa stea mereu pe munte, sa priveasca in zarile indepartate, iar cand ochii lui vedeau ca hotarele erau inculcate, imediat suna buciumul pentru ca toti sa prinda de stire.
– Nimeni, vreodata, sa nu patrunda pe pamantul nostrum fara sa suni indelung din bucium, intelegi? Spuse Duhul Pietrei Sacre vrednicului strajer, atunci cand ii poruncise sa pazeasca tara.
Viteazul paznic despre care vorbim era un tanar inalt si puternic, pe deasupra celorlalti muritori de rand, avea un dar primit de la Zei: privirea lui ajungea pana departe, departe, fara nici cel mai mic effort, iar legenda sune ca , daca se straduia, ochii sai reuseau sa recunoasca fata unui om de dincolo de hotarele tarii. Cum se facuse si de ce primise chiar el acest har, nimeni nu stie. Datorita lui, insa, atat regale cat si poporul aveau parte de o pace deplina si liniste, pentru ca nimeni nu reusise vreodata sa-l surprinda nepregatiti.
Vrednicul nostru ostean era numit simplu: Omu.
Era orfan, nimeni nu-l stiuse nicand parintii, daramite el. Crescuse in linistea muntilor si al padurilor, acestia fiind de fapt, singurii lui prieteni. Dusmani avea cu duiumul, caci la un moment dat, niste straini patrunsera chiar in tara cu gandul necurat de a-l ucide, dar nu facusera prea multi pasi, pentru ca Omu ii dibuise repede, desi aveau straie schimbate si portul precum al fratilor daci. De prieteni ducea lipsa, insa,  nu se plangea. Asa invatase de cand era mic. Cand ii era urat, vorbea cu stancile ce-l inconjurau pe crestele muntilor unde-si avea locul:
– Voi, ma intelegeti mai bine decat ar pute-o face orice glas de om, dragele mele, le vorbea Omu, si lasa apoi, cu glas tare sa se auda pasurile pe care le avea.

DSC05041

Casa/piramida unui OM. Crestele Muntilor Bucegi.

Zi si noapte nu facea altceva decat sa stea pe piscurile sale semete si sa priveasca in zari, spre hotare.
La inceput, cand regele aflase de puterile tanarului, il chemase in cetatea de scaun spre a-i oferi onoruri si pentru a-l tine in slujba sa. Omu il refuzase insa. N-ar fi putut trai pentru nimic in lume in fast si zgomot, intre oameni multi, dintre care nu toti erau binevoitori. Ii spuse atunci regelui:
– Stapane! Eu sunt Omu, fiul muntilor si al padurilor, orfan de parinti, cu sufletul si trupul liber. Nu pot trai aici, lucrurile ce le vad in jur nu sunt pentru mine facute. In afara de asta, cum te-as putea ajuta de aici, dintre zidurile groase, cand eu trebuie sa stau pe muntele meu pentru a veghea hotarele? Aici m-as stinge incet si nici prezenta mea nu ti-ar folosi prea mult. Daca vei porunci, stapane, atunci ma voi supune, dar , rogu-te, lasa-ma sa plec si sa te slujesc cu folos de acolo.
Impresionat de sufletul si de credinta tanarului din fata sa regele grai asa:
– Ai dreptate, fatul meu! Mergi in muntii tai si pazeste marginile Daciei asa cum numai tu stii sa o faci, iar daca vreodata vei avea nevoie de ceva, trebuie numai sa-mi dai de stire.
Atunci il vazuse Omu pentru intaia si ultima oara pe rege.
Anii treceau, Mos Timp isi depana fara contenire fuiorul, iar strajerul isi facea de fiecare data datoria fara gresala. Toate bune si frumoase pana aici, o data cu scurgerea vremii, tanarul Omu se transformase intr-un ostean puternic, un barbat in toata puterea cuvantului. Nu ca acest lucru l-ar fi suparat, dar de la o vreme incoace , un gand negru nu-i mai iesea din cap. Si iata ce-si spunea fara oprire in mintea sa:
– De pazit, pazesc eu cu drag hotarele noastre… dar uite ca tot imbatranesc. Anii trec peste mine si nu pe langa, iar sa se intoarca inapoi nici pomeneala. Daca odata cu pierderea tineretii imi voi pierde si harul vederii? Dacia va ramane descoperita, si oricine va dori va putea da navala, ori asta nu are voie sa se intample. Dusmanii sunt cu nemiluita peste tot si abia asteapte prilejul sa loveasca.

DSC05731

Vedere din casa unui OM.

Si tot asa, mereu, zi de zi, noapte de noapte, se plimba incoace si incolo, fara a afla liniste, framantandu-se si gandind la ce ar putea face. Tara ii era mai draga decat orice pe lume si ar fi facut tot ce-i statea in putinta, pentru meleagurile lui dragi. Se gandea sa se duca la rege, acesta ii promisese sprijinul la necaz, dar in ce chip l-ar fi putut ajuta in durerea sa?
Era doar un om , nu un Zeu.
Omu era din ce in ce mai chinuit in cugetul sau ca batranetea era pe cale sa-l prinda fara de intoarcere.
Simtind ce se petrece, intr-una din zile, la poalele colinei de veghe s-a aratat insusi Mos Timp, l-a privit cateva clipe pe Omu cum se framanta, urca la el si vorbi:
-Spune fiule, care-i baiul tau? Am vazut ca te roade ceva pe dinauntru si ca-i necaz mare la mijloc
Vrei oare sa parasesti postul? Eu cred ca ti-ai facut pe deplin, cu varf si indesat datoria, asa ca daca doresti acum sa-ti capeti simbria ce ti se cuvine, spune! Orisice vrere ai avea, iti va fi implinita, pentru ca meriti. Te ascult fiule, mai adauga Mos Timp zambind ingaduitor, dupa care tacu si privi chipul lui Omu.
In fapt, Duhul Pietrei Sacre stia foarte bine ce-i cu Omu, dar vroia sa-l puna la incercare. In acest timp, osteanul, vazand cu cine are de-a face, cazu in genunchi si pleca privirea.
– Nu asta e dorinta mea, stapane, spuse el, ci cu totul alt bai am in suflet, si-i povesti Duhului ce-l durea atat de rau. Omu era ostean simplu si nu avea mestesugul vorbelor, asa ca i se adresa Duhului Pietrei Sacre in acelasi fel in care vorbea cu sine: Ce ma fac Stapane? Cum voi putea apara tara de-aici inainte, caci batranetea si neputinta imi bat la poarta? Apoi vorbi din ce in ce mai apris: Nu stiu exact ce voi, marite stapan, dar trebuie sa ma ajuti sa fiu in continuare la fel de ager in priviri, pentru ca vremuri grele se vor abate asupara tarii noastre dragi, si numai eu pot ajuta de aici de sus, ca hotarele sa nu fie inculcate. Ajuta-ma bunul meu stapan. Meleagurile sfinte ale Daciei trebuie pazite pe vecie astfel incat nimeni sa nu le cotropeasca.

DSC05200 (2)

Chipul Omului pe varful Omu – Muntii Bucegi.

Mos Timp il privi cu blandete, ii aseza o mana pe umar si grai cu voce calda:
Omu, tu nu poti avea nemurirea ca si mine sau ca bunul nostru stapan, Zamolxis, nu ai acest har. Te pot ajuta insa, si prin tine intrega tara, in alt fel.
– Cum stapane? Spune repede, pentru ca trebuie sa o faci, striga Omu, uitand ca are in fata sa pe insusi Duhul Pietrei Sacre.
Sta in puterile mele sa te fac cel mai inalt munte. In acest chip vei putea pazi vesnic hotarele Daciei. Este singura cale in care te pot ajuta, mai mult nu pot face, nici eu nici altcineva. Omu nu a mai rostit nici un cuvant. A ridicat doar privirile spre Mos Timp, iar Duhul putu citi in lacrimile osteanului tot ceea ce trebuia sa afle. Lasa bratele pe umerii lui Omu si zambi. Osteanul incerca si el, la randul lui, sa ii zambeasca Duhului, dar nu reusi. Se simti greu, tot mai greu. Umerii ii apasau din ce in ce mai tare, rasuflarea ii umfla pieptul gata sa-l sparga.
Chipul sau atat de hotarat pana atunci, se transforma in stana de piatra, sporindu-i astfel puterea de nestramutat. Doua gauri, ca doi ochi sapati in stanca, pareau ca sorb departarile din inaltimile lor aflate chiar sub cer. Erau ochii lui Omu, vesnic aprinsi, pazind hotarele pentru eternitate.

DSC05205 (2)

Zona Omu – Muntii Bucegi.

Omu, cel mai inalt munte, mereu tanar si incordat, domina cu prezenta si forta lui intrega tara a Dacilor Liberi. Priveste in zare neobosit, prevestind prin mugetul de bucium al vantului cand dusmanii se apropie de tara lui draga. Sacrificiul sau a scos din nevoi secole de-a randul poporul geto-dac prin vestirea la timp a necazurilor. Omu inca mai suna din buciumul sau atunci cand trebuie, dar numai cei care stiu asculta il pot auzi negresit.

Auziti buciumul?
El este! Omu!

TRADITII POPULARE ALE NOPTII DE ,,SANTANDREI”

Ajunul zilei Sfântului Andrei este momentul principal al sărbătorilor de înnoire a timpului, moment magic, în care lumea celor văzute se întrepătrunde cu a celor nevăzute. Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi prezenţa haitelor de lupi sunt semne de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorase în continuu, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie la starea simbolică de haos de dinaintea creaţiei.

Se crede că această noapte este cea în care duhurile malefice – în tradiţia populară acestea sunt numite strigoi, moroi şi pricolici – au putere mai mare decât în restul anului şi vin printre oameni să le facă rău. Tot acum este şi momentul să se ia măsuri de prevenire a răului pe care vor să-l provoace duhurile necurate. Se practică acţiuni de apărare pasivă împotriva spiritelor malefice: alimente rituale (turta de Andrei, covasa), ungerea uşilor şi a ferestrelor cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă.

genereaza-img.phpÎn tradiţia populară, în noaptea de ,,Sântandrei” oamenii evită să iasă pe uliţele satelor, în casă fiind protejaţi de usturoiul de la intrare şi de candela aprinsă. Băieţii şi fetele organizează o petrecere în timpul căreia vor ,,păzi usturoiul” (care va fi folosit apoi ca leac în timpul anului), iar fetele superstiţioase cred că acum vor afla cine le va fi soţ: un fir de busuioc aşezat sub pernă face ca în vis să apară imaginea ursitului (obicei practicat şi cu ocazia altor sărbători: Sânzâiene, Anul Nou, Ajunul Bobotezei). Un alt obicei de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a divinităţii este Bocetul Andreiului.

De Sfântul Andrei, datorită transparenţei între lumi, se dezleagă secrete, se găsesc autorii unor crime, ale unor furturi. Pentru protecţie se mai obişnuieşte să se împrăştie prin curte bucăţi de pâine pentru strigoi, ca aceştia să nu mai intre în casă; se amestecă busuioc în hrana animalelor ori se pune o picătură de aghiazmă în apa acestora; se îngroapă în faţa grajdului un drob de sare descântat, urmând să fie dezgropat primăvara, la Sfântul Gheorghe, când sarea se amestecă în hrana animalelor.

lupul-albTot acum se fac previziuni pentru anul următor. Se pun în podul casei 12 cepe, câte una pentru fiecare lună a anului şi se lasă acolo până în seara de Crăciun: cele alterate indică luni ploioase, iar cele care încolţesc, luni favorabile. Pentru fiecare membru al familiei se pune grâu la încolţit: cei al căror grâu creşte înalt şi frumos se spune că vor avea un an bun, cu belşug şi sănătate. Se mai spune că, dacă în noaptea Sfântului Andrei este senin şi cald va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.

Tradiţia populară menţionează peste 35 de sărbători dedicate lupului (conform lui I.A. Candrea în lucrarea „Iarba fiarelor”). Aceasta arată importanţa lui în tradiţia românească. Imaginea lupului apare pe multe obiecte arheologice şi este considerat simbolul sanctuarelor dacice. Steagul dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume. După N. Iorga, steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

Dacii şi-au ales ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă geografică, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate. Ei se identificau cu lupul şi se considerau Fii ai Marelui Lup Luminos – Zamolxis. Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei înşişi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor pornind de la o confrerie războinică numită dacii (lupii).

images

În antichitate dacii erau cunoscuţi şi sub numele Daoi (daos, în dialectul traco-frigian însemnând lup). După unii autori, acest nume se leagă de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii. O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc. Pelasgii, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia preistorică, erau numiţi de către greci dioi şi erau consideraţi „cei mai vechi oameni de pe pământ”.

Simbolul lupului ca apărător al acestor pământuri nu se opreşte la perioada dacilor. În alte legende se spune că Sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în „tărâmurile lupilor” şi că tot timpul a fost vegheat şi ajutat de către Marele Lup.

SURSE: www.yogaesoteric.net, sfatulbatranilor.ro/threads/2498-Legenda-lui-omu

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)