BIBLIA LUI WULFILLA, PREOTUL DIN DACIA

Codex Argenteus sau Biblia lui Wulfilla este cel mai valoros manuscris al Suediei și unul dintre cele mai valoroase din lume. Cartea, veche de 1.650 de ani, este extrem de valoroasă și pentru noi, intrucat a fost scrisă de un preot din Dacia…

Ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că acest manuscris folosește în proporție de 90% aceleași litere grecești, latine și getice care există și pe Tăblițele de la Sinaia, și rune gotice în proporție de 10% (după cum ne spune regizorul Leonardo Tonitza în filmul NIASCHARIAN – Să renaștem). Acest fapt este o dovadă clară a neapartenenței germanice a preotului Wulfila, al cărui nume era, probabil, Vulpilă.

 

biblia-wulfilla

 

Prof. dr. Lars Munkhammar, istoric la Universitatea din Upsala, unde se găsește manuscrisul: „Wulfilla s-a născut în 311 e.n. și a murit, probabil, în anul 381 e.n. iar la mijlocul secolului IV a tradus Biblia. S-a născut și a trăit în Dacia, în România de astăzi, și a devenit episcop al popoarelor gotice. La traducerea acestei Biblii a fost folosit un alfabet rămas din acea limbă. Wulfila a folosit la traducerea acestei Biblii o limbă veche despre care nu știm nimic. Menirea lui a fost să schimbe un popor războinic, într-unul pașnic. Acest alfabet a fost folosit în Suedia, nu știu pentru cât timp dar, în paralel cu alfabetul latin, a fost folosit ca scriere sacră mult timp după Wulfilla” (Interviu din filmul NIASCHARIAN – Să renaștem)

Inițial, Biblia lui Wulfilla a avut 336 de pagini în care erau cuprinse cele patru Evanghelii. Astăzi, la Upsala, mai există 187 de pagini. Documentul a fost scris pe un pergament subțire violaceu cu cerneală cu praf de argint și aur, de unde și numele de Codex Argenteus. El a fost descoperit în secolul al XVI-lea în mănăstirea benedictină din Werden, Germania.

Aventura acestui manuscris a fost una pe măsura valorii lui, după cum ne spune Ziarul Lumina: „Până în 1600, a trecut prin mâinile împăratului Rudolph al II-lea, după care a ajuns la Praga. În 1648, după ce suedezii au ocupat Praga, au luat Biblia ca pradă de război şi au dus-o la Stockholm, fiind depusă în biblioteca reginei Christina. După abdicarea reginei, a fost luată de bibliotecarul Isaac Vossius şi dusă în Olanda. În 1669, însă, a fost cumpărată de Magnus Gabriel de la Gardie, cancelarul Universităţii din Uppsala, care a readus-o în Suedia, unde se află şi în prezent.”

Goţii, început de creştinare pe pământ dacic

Referindu-se la goţi şi la momentul creştinării lor, pr. Haralambie Rovenţa, profesor de exegeză a Noului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti în perioada interbelică, spunea: „Strămoşii germanilor, goţii, au avut primul lor început de civilizaţie (şi de creştinare, n.r.) aici pe pământul românesc. Primele lor buchii s-au format aici, după cum şi credinţa creştină goţii şi-au săpat-o tot aici. La aceasta am contribuit noi, prin strămoşii noştri, în mare măsură. Biblia lui Wulfila poate da serioase concluzii atât pentru existenţa şi vechimea creştinismului nostru în Dacia, cât şi cu privire la manuscrisele de limbă latină, care trebuie să fi existat şi să fi circulat în această parte, prin strămoşii noştri, care nu-şi despărţiseră atunci limba lor proprie de cea a fraţilor latini“.

Biblia circula în Dacia înainte de venirea goţilor

Sunt cercetători care afirmă că în Dacia circula Biblia în limba latină înainte de venirea goţilor. Ei susţin că, încă de la început, creştinismul s-a folosit pentru răspândirea lui de limba proprie fiecărui popor căruia i se adresa. Lucru de altfel cunoscut chiar de pe vremea Apostolilor, care, în ziua Cincizecimii, au început să vorbească toţi în limbi diferite, încât mulţimea adunată la Ierusalim din toate părţile lumii s-a umplut „de nedumerire, că-i auzea fiecare grăind în limba sa“.

Propovăduirea creştinismului în primele secole nu s-a făcut în Dacia numai pe cale orală, ci şi pe calea scrisului, prin redarea în limbile proprii a Vechiului Testament şi a Noului Testament. Unii cercetători afirmă că traducerea Sfintei Scripturi a început încă din veacul al II-lea d. Hr., cum atestă Tertulian (197) sau şi mai lămurit Sfântul Ioan Gură de Aur, care preciza, la începutul veacului al V-lea, că astfel de traduceri s-au făcut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani şi mai ales pentru popoarele mărginaşe imperiului, cum erau şi cele din Dacia. De manuscrisele în limba latină ale dacilor se va fi folosit şi Wulfila în traducerea sa, ceea ce ar explica nu numai enigmatica influenţă latină asupra vocabularului traducerii Bibliei şi a alfabetului inventat de el, ci şi îndemnul traducerii înseşi. În acest sens, există şi o dovadă academică.

Alfabetul gotic, copiat după cel getic

În 1957, savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analiza în cartea sa „Despre literele şi limba geţilor sau goţilor“ mai multe alfabete zis gotice, prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturisea că s-a inspirat din lucrarea unui alt savant, arhiepiscopul de Upssala, Joannes Magnus Ghotus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi“, publicată la Roma în 1554, în care se prezenta, pentru prima dată, alfabetul getic. În această lucrare se demonstrează că regele Wulfila (coborâtor din partea mamei din captivi creştini strămutaţi în Capadocia în secolul al III-lea, hirotonit episcop al goţilor în jurul vârstei de 30 de ani, de către Eusebiu al Nicomidiei) a inventat alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet, considerat cel mai nou la vremea aceea, a tradus Wulfila Biblia. Pentru traducerea sa, a folosit Septuaginta şi textul grecesc al Noului Testament. Există însă o tradiţie care susţine că Wulfila ar fi tradus Biblia fără Cărţile Regilor, însă. Cei doi cercetători, Vulcanius Brugensis şi Johannes Magnus, au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare, cum ar fi discursurile lui Cato cel Bătrân (234-149 î. Hr.), din care citează: „Faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate de poeţii lor, acompaniaţi de flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei“. În acelaşi sens vorbeşte şi Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.-17 d. Hr.), un martor autentic, care timp de 10 ani a trăit printre geţi, le-a învăţat limba, ba chiar a scris în limba getă mai multe poeme, dintre care ne-a parvenit unul, păstrat în rezumat în Pontica.

Horepiscopii care sfinţeau şi hirotoneau

Aşadar, celebra Biblie a lui Wulfila se constituie într-un document doveditor al vechimii creştinismului pe teritoriile dacilor. Limba în care a fost scrisă contrazice ipoteza unor istorici, care consideră creştinismul românesc de dată mult mai recentă, precum şi inexistenţa unor forme de organizare canonică în această perioadă incipientă a creştinării. Este de acum dovedit faptul că, încă din perioada lui Teofil Gotul, spre exemplu, episcop dac prezent la Sinodul de la Niceea din 325, existau pe aceste pământuri „horepiscopi“ care, fără a avea vreo eparhie cu reşedinţă stabilă, săvârşeau Taina Hirotoniei sau sfinţeau lăcaşurile de închinare, acolo unde era trebuinţă, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor, peste care îşi pusese mâinile însuşi Sfântul Apostol Andrei. Nu este exclus, aşa cum considera Nicolae Iorga, ca în aceeaşi perioadă, paralel cu horepiscopii şi episcopii legiuiţi, să fi activat şi „călugări bătrâni, vestiţi prin evlavia lor, aleşi de popor“, după datini mult mai vechi

Puteți afla mult mai multe lucruri despre Wulfilla și acest manuscris urmărind filmul documentar de excepție NIASCHARIAN – Să renaștem.

Surse: ziarullumina.ro, basarabialiterara.com, http://daniel-roxin.ro

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)