Capra neagră, blazonul Muntilor Carpați

Când gheţarii au luat în stăpânire munţii, caprele nu se mai puteau hrăni şi s-au refugiat la câmpie, dar acolo competiţia cu alte erbivore era mare, erau şi mai vulnerabile la prădători, aşa că, pe măsură ce gheţarii s-au topit, ele s-au reîntors pe creste. Cu copita capabilă de o aderenţă deosebită, capra-neagră, având o remarcabilă tehnică de căţărare pe stâncă, şi-a găsit un refugiu perfect pe crestele prăpăstioase ale Carpaţilor.

Chiar dacă uneori lupii, urşii şi mai ales râşii reuşesc să surprindă câte o capră pe picior greşit, abrupturile golurilor alpine carpatine le asigură o protecţie perfectă. Capra-neagră pe un pisc ascuţit, cu silueta nobilă, a devenit un simbol aproape heraldic al Carpaţilor

 

Este important pentru noi faptul că în Carpaţi trăiesc caprele negre cele mai  viguroase şi cu dimensiunile cele mai mari. Caprele negre carpatine au fost descrise ca subspecie aparte, Rupicapra rupicapra carpatica, de către M. Couturier în 1938. Acesta a descris subspecia „fără a fi umblat prin munţii noştri la acea dată, descrierea şi denumirea distinctă realizându-le numai pe baza unor trofee şi date ştiinţifice primite de la noi din ţară. Cam la treizeci de ani de la botez, bătrânul naş a urcat prin munţii noştri, a admirat frumuseţea locurilor şi vigoarea sălbăticiunilor de la noi şi încă odată şi-a zis lui şi nouă că trebuie să fim mândri şi să ştim să păstrăm această podopabă ce se află numai în Carpaţi. (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)

Greutatea caprelor negre adulte, în general, deci la toate subspeciile ei, variază între 14 şi 62 kg. Exemplarele din Carpaţi cântăresc în medie mai mult decât cele din alte arii geografice. Ţapii din Carpaţi pot atinge 60 kg, iar în Retezat a fost împuşcat un ţap de 62 kg şi o capră de 51 kg (Pop Ionel, Homei V., Mamifere din România, vol 2, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pg. 44-66). Comparativ, caprele negre din Alpii bavarezi au circa 32 kg, cele din Pirinei 25-36 kg.

Caprele negre dau dovadă de un simț de orientare foarte dezvoltat; și nu li se poate tăgădui gradul deosebit de inteligență, urmare, poate, a creierului excepțional de bogat în circumvoluțiuni și a procentului mare de fosfor pe care-l conține acesta (3,75% față de aproximativ 2% la om). Este de remarcat, ca instinct, cum presimt caprele negre schimbările atmosferice; pe vreme senină, dacă vânătorul vede caprele negre năzuind spre scutul pădurii din jos, poate fi sigur că în scurtă vreme vine furtună, vreme rea. În schimb, cât va fi de înnorat cerul și de mânios, dacă aceleași capre negre tind spre culme, nu trec multe ore și se deschide limpezimea cerului.

Descrierea caprelor negre din Carpaţi.

Datele generale se referă la caprele negre în general, iar dimensiunile corporale se referă la subspecia carpatică. Date biometrice. Înălţimea la greabăn este de 70-90 cm. Lungimea adultului, de la vârful botului până la baza cozii este de 125-135 (140) cm. Coada în sine este de 6-8 cm dar împreună cu părul ajunge la 10-15 cm. Blana. Culoare, structură, năpârlire. Coloritul blănii de pe cap este caracteristic. Pe frunte o pată albă se întinde din zona dintre coarne până la vârful nasului. Botul este acoperit de păr, doar zona din imediata apropiere a nărilor şi o mică fâşie pe marginea buzei superioare fiind nude. O bandă neagră lată se întinde de la buza superioară şi vârful nasului, peste ochi, până la zona dintre baza urechilor şi baza coarnelor. La exemplarele bătrâne, limitele dintre benzi devin mai şterse, iar capul are o tentă cenuşie. Pe mandibulă, bărbie şi până la partea inferioară a gâtului, este o mare pată alburie.

 

Exemplarele din Carpaţi au culoarea blănii ruginiu-roşcat-cărămiziu pe perioada de vară, iar pentru iarnă, blana are culoarea brun-închis-ciocolatiu spre negru. Blana de iarnă are peri lungi de 10-20 cm, sub care este o lână termoizolatoare densă. Iarna perii lungi din blană au vârful alb, mai ales la ţapi. O coamă de peri mai lungi şi mai închişi la culoare se întinde de pe cap, pe spate până la baza cozii, perii putând atinge în perioada de iarnă lungimea de 25 cm la ţapi. Aceşti peri sunt consideraţi trofeu de vânătoare şi sunt numiţi „barba caprei negre”. Pe partea inferioară a pieptului şi pe abdomen, blana este alburie, iar picioarele, mai jos de genunchi, sunt negre. Pe flancul posterior al picioarelor din spate apare „oglinda” o pată ovală cu blană alburie. Petele de culoare deschisă de pe cap, gât şi oglinda au o tentă gălbuie pe timpul verii, iar pentru perioada de iarnă, albul lor devine aproape imaculat, mai ales la ţapi. Sub perii lungi ai blănii se găseşte un strat de lână cu rol termoizolator, fiind formată din peri de circa 3 cm.

Există o năpârlire de primăvară, când în aprilie-mai se schimbă blana de iarnă în cea de vară, iar pe la sfârşitul verii năpârlirea de toamnă schimbă blana de vară în cea de iarnă, această năpârlire fiind completă până în octombrie. Evident, blana de iarnă este mai lungă decât cea de vară. Coama năpârleşte o siungură dată pe an, perii săi începând să crească prin mai şi ajungând la dimensiunea maximă la sfârşitul lui decembrie, pierzându-se apoi la năpârlirea de primăvară. Temperatura corpului. „Temperatura corpului caprelor negre este ridicată, de obicei 39-39,3 grade C. Când animalul e obosit sau rănit, se ridică până la 42,8 grade C. De aceea, când vânătorul goleşte un exemplar îndată după moarte, are senzaţia că i se frige mâna. (Pop Ionel, Homei V., Mamifere din România, 1973)”

Adaptări particulare ale speciei. Libertatea de a se mişca nestingherite pe grohotişuri şi pe versanţi stâncoşi abrupţi: capra neagră atrage atenţia prin grupurile de indivizi ale ciopoarelor sale, prin salturile de pe o stâncă pe alta şi pe alta şi pe alta, prin graţia, viteza şi siguranţa mişcărilor pe colţurile de piatră pe care alte vietăţi se mişcă, eventual, cu mare dificultate. Fiind o specie paridigitată şi unguligradă, capra neagră calcă pe unghiile de la câte două degete ale fiecărui picior. Ca o adaptare la viaţa pe stâncării, caprele negre au unghiile modificate, astfel că partea externă a unghiei este foarte rezistentă şi elastică, de natură cornoasă şi se termină inferior printr-o margine ascuţită, care mărgineşte o concavitate centrală. „Dacă privim lateral un picior de capră neagră, constatăm că la vârful unghiei către sfârşitul tălpii se formează o boltă, în aşa fel încât capra neagră calcă pe extremităţile piciorului ca pe nişte adevăraţi colţari! (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)” Creşterea unghiei completează uzura datorată alergatului pe substratul dur. Cele două degete pot fi îndepărtate, împiedicând alunecarea. Când caprele negre coboară pe zone foarte abrupte, pintenii reprezentaţi de unghiile de la degetele scurte (perechea de degete atrofiate, scurtate) ajung să asigure un plus de stabilitate. Văzul, auzul, olfacţia sunt toate foarte perfecţionate. Ochii au irisul cafeniu închis. Auzul. Urechile sunt foarte mobile, au vârf ascuţit, frecvent vârful având un smoc de păr evident, dar totuşi mic.

                 

Atât masculii cât şi femelele au coarne, care sunt asemănătoare la cele două sexe, fiind de culoare neagră, mai rar cenuşiu închis. Suprafaţa mată a coarnelor devine lucioasă în părţile anterioare şi exterioare ale lor, locurile unde acestea sunt frecate de diferite obiecte, de vegetaţie etc. Coarnele drepte la bază se ridică aproape vertical de pe axa cranio-facială şi devin puternic curbate în treimea lor superioară, având forma unor cârlige. Lungimea coarnelor poate atinge 32 cm. Coarnele masculilor sunt mai puternice, mai groase şi mai încovoiate. Încovoierea coarnelor masculilor poate ajunge la 180 grade, cea ce înseamnă că vârful cornului este orientat în jos. La femele, curbura este de 90-135 grade, la zona de încovoiere existând un unghi aproximativ drept. Coarnele sunt de origine epidermică, sunt permanente, deci ele nu sunt schimbate pe parcursul vieţii cum se întâmplă la cervide. În structura lor, coarnele au o parte internă osoasă, o prelungire cu creştere permanentă a osului frontal, şi o parte externă cornoasă. Coarnele au o creştere bazală, partea anterior existentă fiind permanent împinsă spre exterior: ele prezintă inele anuale de creştere, date de oprirea creşterii în perioada decembrie-martie a fiecărui an. Inelele anuale de creştere apar ca nişte îngroşări circulare, mai vizibile în partea posterioară a coarnelor. Prin numărarea inelelor, unele surse consider că se poate afla cu precizie vârsta animalului (ca şi la inelele de creştere ale arborilor din zonele temperate sau reci), totuşi aflarea corectă a vârstei este îngreunată de existenţa unor „inele de răşină”, care sunt produse de frecarea coarnelor de răşinoase; alți autori consideră că vârsta caprelor negre nu se poate afla prin numărarea inelelor de pe coarne.

Pe lângă “inelele anuale de creştere”, bine reliefate, pe coarne mai există inele subţiri, de grosimea unui fir de păr, care sunt numite „inele de podoabă”. Încă de la naştere, iezii prezintă ridicăturile osoase pe osul frontal, pe care se vor dezvolta ulterior coarnele. Pe la două luni, iezii au protuberanţe cornoase sferice, care se dezvoltă în continuare în aşa fel încât pe la 7 luni iezii au deja corniţe arcuite, iar în primul an coarnele ajung deja la circa 5-6 cm. În al doilea an cresc cel mai mult, circa 7-14 cm, pentru ca ulterior creşterea anuală să fie din ce în ce mai lentă, astfel că la 6 ani creşterea anuală să atingă doar 2-5 mm pe an. Unghiul format de cele două coarne variază de la individ la individ. Lungimea şi grosimea coarnelor variază foarte puternic la diferitele subspecii ale caprei negre, dar la subspecia carpatică ele ating categoric cele mai mari dimensiuni.

 

Ca şi la caprele domestice, masculii mai sunt numiţi ţapi, femelele capre, iar exemplarele tinere, în primul lor an de viaţă, se numesc iezi. Masculul este mai mare decât femela, în medie cu 8-10%. Maturitatea sexuală a masculilor este atinsă pe la 18 luni, iar femelele devin mature mai târziu. După alte date bibliografice, maturitatea sexuală a femelelor este atinsă la 2,5 ani, iar la masculi la 3,5-4 ani. „Femelele, la uger, au patru ţâţe, la organul genital „şorţ”. La teaca penisului ţapii au penel cu păr lung, bine vizibil. (Pop Ionel, Homei V., Mamifere din România, 1973)”. Perioada de împerechere, „alergatul” este în toamna târzie, cam între 20 octombrie şi 20 noiembrie. În perioada rutului, două glande existente pe cap în zona posterioară a coarnelor (glandele retrocornale), produc la masculi o secreţie cafenie-verzuie vâscoasă, lipicioasă, cu un miros care este neplăcut pentru om. Aceste glande există atât la masculi cât şi la femele, dar la masculi ele sunt mult mai dezvoltate şi active în perioada rutului, pe când la femele ele sunt inactive.

În epoca împerecherii, glandele ajung de dimensiunea unei nuci la masculi, pentru ca după aceea să scadă în dimensiuni pentru a deveni aproape de neobservat. În această perioadă, câte un ţap puternic stăpâneşte un ciopor, şi alungă alţi masculi din zonă, inclusiv exemplarele mascule subadulte care au crescut în ciopor, uneori putându-se ajunge până şi la uciderea acestora. Luptele între masculi sunt aprige, ţapii fugărindu-se pe stâncării abrupte în sus şi în jos, astfel că după perioada de împerechere ei ajung foarte slăbiţi. Perioada de gestaţie este de circa 5 luni, după alte surse 170 de zile. Iezii sunt născuţi la sfârşitul lui aprilie, în mai, cel târziu la începutul lui iunie. Într-un loc retras, femela dă naştere la 1 rar 2, extrem de rar 3 iezi. Iezii se pot ridica în picioare la scurt timp după naştere, dar rămân în zone ierboase, fără a urma femela pe stânci. Iezii sunt foarte jucăuşi, alergând şi îmbrâncindu-se între perioadele de alăptare. Iedul este avertizat la observarea unui pericol de către femelă printr-un behăit caracteristic.

Într-o lucrare care prezintă rezultate ale cercetărilor realizate în Bucegi, Ovidiu Ionescu scria în The chamois in the Bucegi Mountains, Abstracts of the International Symposium „The problem and Gestion of the Chamois Populations”, Bucharest, 18th September 1997:

„S-au făcut cercetări pentru managementul durabil al caprei negre. Aspectele principale ale studiului au fost distribuţia claselor de vârstă, creşterea naturală anuală şi proporţia dintre sexe, împreună cu dieta, „home range” şi etologia. Dacă proporţia dintre sexe este 1:1 la tineri, în clasele de vârstă mai bătrâne femelele sunt din ce în ce mai numeroase. Acest fapt poate fi explicat atât prin observabilitatea mai mică a masculilor adulţi din cauza comportamentului diferit al acestora şi eventual o defavorizare biologică a masculilor. Cel de-al doilea aspect necesită cercetări viitoare pentru a fi confirmat. Maturitatea sexuală a fost analizată prin observaţii directe şi cicatrici uterine. Acestea arată că în Bucegi femelele sunt mature sexual în cel de-al treilea an de viaţă. Creşterea naturală raportată la numărul total al caprelor negre observate a fost de 11 %.”

 

Observaţiile asupra caprei negre în Retazat în 1961-1964, publicate de Iacob Traian (Observaţii asupra caprei negre din Parcul Naţional Retezat, Ocrotirea Naturii, tom 9, nr. 1, p. 69-72, Bucureşti, 1965) arată că: “Perioada de rut nu este fixă şi nu se desfăşoară concomitent; la caprele negre de pădure aceasta se declanşează mai repede, la cele din zona alpină ea are loc mai târziu, înainte de căderea zăpezii şi de venirea iernii (20 oct – 20 nov) – decalaj care se transmite şi în ceea ce priveşte perioada fătării. Raza zilnică de activitate a femelelor în perioada de rut este în medie de 1-1,5 km.

Ţapii tineri de 3-4 ani, ajunşi la maturitate şi care alcătuiesc o bună parte din masa flotantă masculină, au cea mai mare rază de activitate, ajungând la 10-12 km pe zi. Ţapii de vârstă mijlocie, de 5-9 ani, dintre cei mai viguroşi, reuşesc să menţină şi să apere grupa de 2-3 capre, restul dintre ei, mai slabi, întregind masa flotantă a tineretului. Ţapii bătrâni, de peste 10 ani, au o rază de activitate mai mare decât a femelelor, însă mai mică decât a tineretului sau a ţapilor de vârstă mijlocie, flotanţi. Ei pândesc de după boschetele de jepi sau stânci şi montează caprele negre în intervalul în care ţapii rivali luptă pentru a pune stăpânire pe grupa de capre negre. În timpul iernii, în zilele când întreg masivul era acoperit cu zăpadă, caprele negre îşi micşorau mult raza de activitate, la câteva sute de metri, iar în perioade de viscol şi ninsoare chiar sub 100 m. Marea majoritate s-au adăpostit în brâul de molizi lat de vreo 100 de m, de la liziera superioră a etajului răşinoaselor, pe la 1.700-1.800 m altitudine.

Hrana lor, pe lângă ierburi şi frunze uscate, era alcătuită din: licheni, tulpiniţe de afin, fructre de scoruş, ienupăr şi chiar molid, multe din acestea fiind descoperite de sub zăpadă cu picioarele. În zilele însorite de iarnă, urcând pe creste, caprele negre căutau coamele cu zăpadă spulberată, locuri rare în iarna 1962-1963, unde găseau iarbă uscată, tufe de smârdar, afin şi răchiţele. Odată cu venirea primăverii, caprele negre au coborât în zona făgetelor (800-1.000 m). (…) La începutul lunii mai, pe măsura topirii zăpezii, caprele negre femele, însoţite de iezi, au început să urce spre zona alpină. (…) Iezii au fost dezvolaţi şi viguroşi, atingând un procent viabil de 60-70% în timpul verii, fapt constatat în întreaga rezervaţie. În ani anteriori, la o lună de la naştere, procentul iezilor viabili nu a fost mai mare de 50%, descrescând până în toamnă la 30-40%, ceea ce a determinat creşterea populaţiei cu puţin peste 10 %.

Caprele negre sunt gregare, trăind în grupuri de 5-30 de exemplare, grupurile fiind numite ciopoare. Ciopoarele sunt compuse din femele cu iezii lor şi exemplare semiadulte, iar masculii adulţi, de peste 5 ani, duc o viaţă solitară, retraşi în locuri greu accesibile. Masculii adulţi îşi apără teritoriul în faţa altor exemplare ale speciei. Ciopoarele sunt conduse de femele bătrâne, cu multă experienţă. Acestea iau deciziile legate de direcţia de înaintare, momentul pornirilor sau opririlor etc. Semnalul de avertizare al exemplarelor adulte între ele este bătaia cu picioarele în stâncă, precum şi un şuierat produs prin expirarea cu presiune a aerului prin nările strânse, după ce anterior a fost făcută o inspiraţie forţată. Dacă sunt speriate, se refugiază pe cele mai inaccesibile stânci, în fuga lor făcând salturi de până la 2 metri înălţime şi 6 metri lungime. Pe terenuri stâncoase şi denivelate, deplasarea atinge incredibila viteză de 50 km/oră.

Într-un studiu al caprelor negre din Bucegi, Ionescu O. scria: „Teritoriul („home range”) este diferit de la un anotimp la altul, fiind diferit şi în funcţie de sex şi vârstă. Influenţa umană este şi ea foarte importantă, mai ales vara când turismul se suprapune peste păşunatul turmelor de oi. Suprapăşunatul pajiştilor alpine şi câinii ciobăneşti sunt principalele pericole, dar influenţe negative are şi turismul neorganizat şi braconajul.

În perioada de vară, ciopoarele se perindă pe versanţii subalpini, în zona jnepenişurilor, stâncăriilor şi păşunilor subalpine, la altitudini mai mari de 1700-1800 m, deci mai sus de limita pădurilor. Media suprafeţei deţinute de un ciopor este de 74 hectare. Cu apropierea iernii, caprele negre coboară din golul alpin ajungând în general sub 1.100 m altitudine, unde ciopoarele pot intra în zone împădurite, dar preferând terenurile stancoase.

Caprele negre se hrănesc cu iarbă, frunze ale arborilor şi arbuştilor, licheni şi ciuperci. O mare parte a zilei sunt nevoite să pască şi să rumege. Încep să pască de la ivirea zorilor, culegând plantele astfel încât ele sunt retezate cu dinţii, nu smulse. Formula dentară este I 0/3, C 0/1, Pm 3/3, M 3/3, totalizând 32 de dinţi. Dinţii permanenţi sunt în totalitate apăruţi la vârsta de 4 ani. Ca şi la căprior, dinţii se acoperă cu timpul de o poleială asemănătoare cu un metal, de culoare verzui-arămiu, uneori cu tentă violet. După ce rumenul este umplut cu vegetale, caprele se aşează la rumegat, stând liniştite pe pietre sau întinse în iarbă. „În prima încăpere a stomacului, în rumen, nu de puţine ori s-a găsit un fel de piatră sferică sau ovală ce a căpătat numele de bezoar. Este o formaţie străină corpului caprei negre care se acumulează datorită unor vegetale nedigerate, resturi de celuloză impregnate de răşina ce o ingeră odată cu frunzele de conifere. Această masă se strânge într-un corp solid care, cu trecerea timpului, devine tot mai dur şi mai şlefuit, căpătând o culoare cafenie-negrie sau verde măslinie. Toate aceste materii nedigerabile, ce nu pot fi expulzate, sunt frământate de muşchii stomacului, făcându-se rotunde sau ovale şi crescând, odată cu timpul, prin adăugirea de noi resturi. În structura acestor pietre se mai includ săruri minerale şi nisip şi se pare că nu deranjează cu nimic procesul fiziologic al nutriţiei, chiar dacă au fost găsite şi pietre ce aveau ca lungime circa 20 cm. (Manolache Lucian, Dissescu Gabriela, 1977)”.

Prin anii ’40, când armele erau răspândite iar legea nu prea aspră, numărul caprelor-negre din România a coborât sub 2.000. Excluderea de la păşunat a unor goluri alpine şi un sever control al armelor au făcut ca după 1980 numărul să ajungă la circa 8.500. După 1990, caprele-negre au fost împuţinate mult, prin braconaj, mai ales în condiţiile proliferării carabinelor. Capra-neagră a dispărut încă de mult din unele zone. Din gheaţa Peşterii Scărişoara, speologii au detaşat un craniu de Rupicapra, semn că trăia cândva şi în Munţii Apuseni. Mai târziu, a dispărut din Ceahlău, Munţii Vrancei, Călimani. După 1970, colectivul de cercetări cinegetice din cadrul Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice a început repopularea cu capre-negre în staţiunile favorabile.

Cele mai multe exemplare strămutate au provenit din Retezat, Bucegi, Piatra Craiului şi Făgăraş. După testarea mai multor metode de capturare, s-a optat pentru plase. Aceasta asigură cea mai mică mortalitate. După imobilizare şi injecţia obligatorie de calmare pentru evitarea stresului de transport, caprele-negre erau purtate în spinare de silvicultori până la cuştile de lemn din camioane şi duse rapid spre locul de repopulare. În anii ’30, au dispărut caprele-negre din Pietrosul Rodnei, zona care, cu puţin timp mai înainte, dăduse un trofeu record mondial. Pornind de la numai 25 de capre strămutate în Rodnei, s-a ajuns în 1990 la peste 300.

Apoi, răspândirea braconajului a dus populaţia în pragul unei noi extincţii. Măsurile luate după anul 2000 au stopat acest fenomen. În Hăşmaş, Ceahlău, Ciucaş, caprele-negre fac din nou parte din ecosistem, iar în Siriu, de la 16 capre aduse din Retezat, Bucegi şi Piatra Craiului, acum sunt circa 100. Cercetătorul Silviu Chiriac consideră că un bun rezultat a fost în Cheile Tişiţei, Vrancea: aici, de la 13 capre strămutate s-a ajuns la 240. „Limitarea vânătorii şi a braconajului a contribuit la acest succes“ – a spus el. Dar cele mai mari populaţii sunt cele din Meridionali: cam 1.000 în Bucegi şi Piatra Craiului, între 3.200 şi 4.000 în Făgăraş, Lotru şi Parâng, cam 2.500 în Retezat şi Godeanu. Capra-neagră din Carpaţi este cea mai valoroasă din lume. 5 din primele 10 trofee de capră-neagră pe plan mondial au fost recoltate în Bucegi. Recordul mondial actual al speciei este deţinut de un trofeu din Munţii Făgăraşului.

Surse informationale: Ionel Pop, Din fauna noastră, Ed. Științifică, București, 1959, www.natgeo.ro, peterlengyel.wordpress.com, www.terramagazin.ro, drumliber.ro

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)