Cetatea Apoulon de la Piatra Craivii, una dintre cele mai puternice fortăreţe dacice, construită într-un stil unic, de meşteri iscusiti veniţi special pentru asta la regele Decebal.

Piscul “Piatra Craivii” (Caprei), înalt de 1083 m este locul unde s-a descoperit cetatea dacică de tip urban “Apoulon” din sec. I a.Chr. menţionată în poemul lui Ptolomeu “Consolatio ad Liviam” şi „Geographia” lui Ptolomeu.

Cetatea Apoulon de la Piatra Craivii, în Munţii Trascău, este considerată de mulţi istorici ultimul refugiu al regelui Decebal din calea expansiunii romane în Dacia. Aşezarea se desfăşoară pe terase, în cea mai mare parte amenajate artificial şi susţinute de ziduri. Pe asemenea platforme au existat turnuri de apărare. Cercetările arheologice efectuate în zona cetăţii au scos la iveală sanctuare cu baze de piatră de genul celor de la Grădiştea Muncelului. Atât începuturile aşezării dacice de la Piatra Craivii, cât şi perioada construirii zidurilor de piatră nu au putut fi precizate cu destulă precizie. Printre alte materiale ce au putut fi datate cu oarecare exactitate, au fost descoperite cinci monede, dintre care patru sunt denari români republicani emişi în anii 88-70 i.e.n. şi una dacică de argint, bătută la sfârşitul secolului al 3-lea sau începutul celui următor. Luând drept criteriu cea mai veche moneda, s-a presupus existenţa aşezării încă din secolul al 3-lea i.e.n., corespunzând vremii de ridicare a dacilor sub regele Rubobostes. Acestei epoci i-ar aparţine doar aşezarea, iar fortificaţia propriu-zisăar fi fost construită în vremea ultimului dintre regii daci, Decebal.

Potrivit arheologilor, sanctuarul de la Piatra Craivii a avut o formă rectangulară şi acoperiş din ţiglă, de inspiraţie greco-română. Tot aici au mai fost identificate şi o locuinţa din perioada clasică a civilizaţiei dacice, dar şi o serie de obiecte, de la ceramică obişnuită la produse de lux precum sticlă şi vase de bronz din lumea greco-română, mărgele de factură elenistică. Înfrânt la Sarmizegetusa după o rezistenţă îndelungată, Decebal s-ar fi retras la Piatra Craivii.
Aici era una dintre cele mai puternice fortăreţe dacice, construită într-un stil unic, de meşteri iscusiti veniţi special pentru asta la regele Decebal. Construcţia specială a cetăţii, poziţia aproape inaccesibilă în vârful unui munte abrupt, de stanca, făceau din Piatră Craivii un adăpost de necucerit. Românii au asediat fortăreaţa luni întregi. Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon, menţionat de geograful grec Ptolomeu. Tribul care locui aici şi avea cetatea în stăpânire se numea appuli, care are drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază s-a format şi numele centrului locuit de appuli, Apoulon.

Ceea ce este de remarcat referitor la zidurile cetăţii dacice “Apoulon” de pe Piatra Craivii este faptul că materialul necesar confecţionării blocurilor de piatră cioplită a fost adus de la cariera numită „Cubelcărie” sau „Cobelcerie”, cum este numită de localnici în zilele noastre. Cariera se găseşte în apropierea satului Cricău, pe drumul ce duce la Craiva şi Piatra Craivii.

Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon. Toate acestea converg spre concluzia că la Piatra Craivii a existat un centru oppidan, care nu este altul decât cel înscris în lista geografului grec Ptolomeu.
 
Numele tribului, mai precis rădăcina-apol, appel- aparţine grupului indoeuropean de cuvinte, însemnând putere, tărie, aşa încât termenul – appuli – are drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază (rădăcină) s-a format şi humele centrului locuit de appuli, Apoulon.
 
Sfârşitul Apoulon-ului dacic se confundă cu însăşi soarta statului dac, condus de viteazul Decebal. În înaintarea lor, romanii au incendiat, distrus şi transformat în ruine toate aşezările şi cetăţilor dacice. Asemenea distrugeri a suferit şi Piatra Craivii. De abia în epoca medievală, în cu totul alte condiţii, stânca de la Piatra Craivii va deveni locul unui castru feudal, reluându-se astfel noi forme de viaţă materială.
 
În 1267 se construieşte pe această stâncă, aflată în posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă cetate regală, utilizându-se parţial, materiale din fortificaţia dacică. Această cetate a fost menţionată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia cetăţii regale din Alba Iulia.
 
Stăpânirea pecenegă şi cumană în Transilvania a fost doar nominală asupra populaţiei autohtone. Ungurii, zdrobiţi în 955 pe râul Leh în Austria, de către germani, şi închizându-li-se calea de pătrundere spre Apus şi spre Imperiul Bizantin, încep o nouă companie de cucerire a Transilvaniei, la începutul secolului al XI-lea.
 
Regii Ungariei fac eforturi mari pentru a grăbi cucerirea şi stăpânirea efectivă a Transilvaniei. Aceştia recurg la numeroase colonizări în timp şi avansează spre est; astfel sunt aşezaţi secuii, la început în părţile Crişanei apoi pe Târnave şi abia la sfârşitul secolului al XII-lea în depresiunea Ciucului. La mijlocul secolului al XII-lea vin în Transilvania primii colonişti saşi, dar documentele îi amintesc abia în anul 1206, şi se referă la privilegiile saşilor colonizaţi în jurul Albei, la Ighiu, Cricău şi Romos. Tot din a doua jumătate a secolului al secolului al XII-lea încep să se contureze noile forme de organizare administrativă, comitatele regale.
 
La începutul secolului al XIV-lea, episcopii Petru şi Andrei ai Transilvaniei au dus o permanentă luptă şi o abilă politică, reuşind să-şi concentreze domeniile, putându-le astfel mai bine apăra şi exploata între posesiunile mai importante care aduceau mari venituri episcopiei se numără şi cetatea Piatra Craivii.
 
În secolul al XlV-lea izbucnesc noi conflicte, în care sunt antrenate episcopia şi capitlul Albei. Primul are loc prin 1320 între capitlul Albei şi saşii din Ighiu şi Cricău, care au ocupat cu forţa o serie de moşii ale capitlului, între care localităţile Zlatna şi Abrud şi satele din apropiere: Şard, Oiejdea şi Ampoiţa. După lungi incidente, capitlul se plânge regelui Carol Robert, care în prima fază a fost de partea saşilor. Vrând să slăbească puterea episcopiei de Alba, hotărăşte ca aceste localităţi să rămână oaspeţilor ce s-au dovedit credincioşi faţă de rege, probabil în luptele pentru ocuparea tronului. După multe insistenţe, urmaşul lui Carol Robert, regele Ludovic, ordonă voievodului Transilvaniei să înapoieze localităţile capitlului Albei.
 
Cele mai însemnate evenimente din aceste părţi în secolul al XlV-lea au fost luptele ce s-au purtat între episcopul Andrei al Transilvaniei şi voievodul Toma al Transilvaniei, doi dintre cei mai mari feudali ai regatului, care au antrenat în aceste ciocniri oşti înarmate şi au comis adevărate acte de vandalism pe seama obştilor săteşti şi a maselor ţărăneşti din jurul Albei.
 
Dintr-un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 aflăm că voievodul Toma al Transilvaniei ţine, fără drept, în stăpânire o serie de sate ale capitlului Albei şi are de gând să le schimbe pe alte sate. Acţiunile armate dintre părţi încep prin 1340, Toma, voievodul Transilvaniei, dă ordin garnizoanei cetăţii de la Piatra Craivii, condusă de castelanul Nicolae, zis Ryma să atace direct oraşul Alba Iulia, «năpustindu-se înarmat asupra bisericii din Alba şi i-a dat foc. A năvălit cu duşmănie asupra oraşului Alba şi în apropierea acestuia şi a luat toate turmele de animale, vite şi oi ale oamenilor din acest oraş şi mare mulţime de boi şi toţi caii care se aflau la păscut». În septembrie 1341, la intervenţia regelui Carol Robert, s-a încercat o împăcare între episcopul Andrei al Transilvaniei şi Toma, voievodul Transilvaniei. Documentul regal aminteşte de multe nelegiuiri ce s-au comis de o parte şi de alta, omucideri, certuri, pârjoliri de sate şi foarte multe pagube de ambele părţi. Între cei amestecaţi sunt amintiţi şi Petru, vicevoievodul Transilvaniei, şi alţii; împăcarea a fost de scurtă durată deoarece izbucnesc noi lupte între părţi. Episcopul se adresează papei Benedict al XII-lea, cu sediul la Avignon,, propunând să fie excomunicate 15 persoane, în frunte cu voievodul şi vicevoievodul Transilvaniei, precum şi castelanii cetăţilor de la Piatra Craivii, Lita şi Rupea. Conflictele continuă şi după moartea regelui Carol Robert şi a voievodului Toma. Astfel, în 1346 izbucneşte un nou val de ciocniri şi violenţe. Petru, vicevoievodul Transilvaniei, răpeşte capitlulului din Alba satul Bucerdea, pe care-1 anexează cetăţii de la Piatra Craivii şi se înstăpâneşte asupra satului Oarda, apropiindu-se ameninţător de Alba Iulia. Saşii din Ighiu şi Cricău, la rândul lor, ocupă părţi din Şard şi Oiejdea, iar regele ia în stăpânire minele de aur din Zlatna. În urma acestor incidente, episcopul Andrei al Transilvaniei refuză în 1349 să-1 primească pe regele Ludovic în cetatea Alba, închizându-i porţile în faţă, «spre marea necinste a demnităţi regeşti». Conflictul se aplanează mult mai târziu, pe timpul regelui Sigismund de Luxemburg şi al lui Matei Corvin episcopia şi capitlul primindu-şi înapoi cea mai mare parte a moşiilor cotropite în prima parte a secolului al XIV-lea.
 
Documentele din secolele XV şi XVI amintesc numeroase frământări, mişcări şi răscoale ale iobăgimii şi în special acelea de pe moşiile episcopiei şi capitlului din Alba Iulia. Ca să scape de obligaţii, iobagii fug de pe moşii încercând să se stabilească la oraşe sau trec, de cele mai multe ori, în Ţara Romanească şi Moldova. O parte din ei se transformă în haiduci care atacă conacele şi pe funcţionarii episcopiei, mai ales pe strângătorii de biruri. În 1515, un document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se afla un cuib de asemenea haiduci pe care regele îl numeşte «peşteră a hoţilor şi fugarilor», care atacau moşiile episcopale şi nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinşi numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit şi a dărâmat cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în 1515.
 
În anul 1600 marele Voievod Mihai Viteazul, în timp ce era la Alba Iulia, după cucerirea Transilvaniei, făcea dese vânători la Piatra Craivii, locuind, după unele documente, câtva timp la Cricău în clădirea numită «Magna curia», în prezent casă parohială prin cumpărare, numită şi astăzi de localnici «curtea mare».
 
O poveste spune că, printre stâncile de la Piatră Craivei, s-ar afla un puţ fără fund. De fapt e vorba despre un ochi de apăƒ, numit Fântână Orbului, în care localnicii spun că s-ar fi înecat o mireasă, al cărei trup neînsufleţit nu a mai fost găsit. Ba chiar se crede că ar există un tunel subteran între Fântână Orbului şi izvorul Ochiul Cricăului, din comună Cricău. Dovadă ar fi fost adusă de nişte ciobani care au găƒsit acolo tocmai fluierul pe care îl aruncaseră în Fântână Orbului. O altă legendă spune cum Piatra Craivii se deschide o dată la şapte ani, lăsând cale liberă înspre comorile pe care le ascunde înăuntru. Se zice că un om a nimerit acolo acum 50 de ani, când se deschideau stâncile şi şi-a umplut traista cu galbeni. După ce i-a îngropat într-un loc tainic, s-a întors la Piatra Craivei, plin de lăcomie. Dar piatra l-a închis înăuntru; bătrânii spun că noaptea se aud gemetele celor încuiaţi în adâncuri şi că în fiecare Joie a Paştilor, când trag clopotele, Piatra se deschide pentru câteva clipe.
Oamenii locului mai spun că la Piatra Craivii s-ar afla capul lui Decebal, regele Daciei. Conform scenelor reprezentate pe columna lui Traian, acesta şi-a tăƒiat gâtul în timpul luptelor cu romanii, în clipa când a simţit înfrângerea. Decebal era considerat de istoricul latin Cassius Dio, ca fiind „priceput în ale războaielor şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”
O mărturie a iscusinţei regelui dac în război a venit în urma înfrângerii din anul 88, de la Tapae, unde dacii au încercat să ţină piept invaziei legiunilor romane conduse de generalui Tettius Iulianus. Romanii i-au învins pe daci, însă au suferit pierderi însemnate. Armata lui Decebal s-a retras în munţi, din calea romanilor, care au renunţat să o urmărească şi să o zdrobească. O legendă spune că una dintre capcanele întinse de regele Decebal romanilor a fost cea a curăţării trunchiurilor de copaci dintr-o pădure, pe care le-au împodobit cu arme şi armuri, astfel încât legionarii au crezut că au în faţă o mare armată şi au evitat înaintarea spre Sarmizegetusa.
În perioada 2005 – 2010 în situl arheologic de la Piatra Craivii au avut loc mai multe campanii de cercetare. Fondurile insuficiente nu au permis, însă, continuarea activităţilor arheologice şi dezvoltarea acestora la un nivel care să permită conturarea unor concluzii mult mai exacte cu privire la acest mare centru dacic din Apuseni.

Accesul este relativ simplu şi începe din centrul satului Bucerdea Vinoasă, pe cărarea care traversează versantul drept al văii Bucerzii. Accesul este în totalitate dedicat mersului pe jos (epuizant, pe o distanţă de 6 km, cu durată de maxim două ore) sau, în cazul celor dotaţi cu maşini 4X4, aventurilor off-road.

După o oră de urcuş, de-a lungul unei cărări foarte abrupte încărcate cu bolovani, când ajungi sus pe uriaşul de piatră, parcă totul se aşează. Micul platou, suspendat la peste 1.000 m altitudine, e locul de unde se vede totul: piscurile golaşe ale Pietrei Cetii, Bulzului Gălzii, Cheilor Turzii, văile Ţării Vinului ca nişte jgheaburi.

Surse informatioanle: prof. IONELA RUSAN Blagu, http://www.dacoromania-alba.ro, http://ziarulunirea.ro, http://adevarul.ro
If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)