Cultul Cavalerului Danubian

Istoria unui neam este reconstituită, de obicei, în baza diverselor documente scrise de istoricii timpurilor. Nu putem spune acelaşi lucru despre Istoria Neamului nostru. Având o istorie multimilenară, cum nu au multe alte popoare, suntem nevoiţi s-o strângem „din cioburi”.
Despre strămoşii noştri traci se vorbeşte că s-ar fi răspândit pe un teritoriu imens de la Marea Mediterană până la Marea Baltică, însă despre ei vorbesc foarte puţine documente scrise. Una din puţinele surse scrise despre stră-strămoşii noştri traci a fost Eneida (autor: Vergiliu), care vorbeşte despre conducătorul tracilor, care după căderea Troiei şi-a îmbarcat consângenii rămaşi în viaţă pe 40 de corăbii şi ia condus spre apus până la peninsula Apenină, unde împreună cu etruscii, sabinii au format poporul latin. De fapt tracii erau deja latini fiind urmaşii pelasgilor care au fondat limba latină.

Potrivit cercetătoarei Domniţa Raţiu, din Braşov, cultul „Cavalerului Danubian” a răspândit credinţa în bine, dreptate şi adevăr, credinţă pe care strămoşii noştri au purtat-o pe unde i-a dus soarta. S-au descoperit pe actualul teritoriu al ţării noastre 32 de reprezentări pe piatră şi metal ale acestui cavaler, iar alte 48 de astfel de mărturii există în Panonia, 27 în sudul Dunării, 6 în Italia, 1 în Austria – provincia Noricum şi una pe teritoriul Marii Britanii, la Chester.

Cavalerul trac este reprezentat deseori purtând stindardul de lupta geto-dac, şarpele cu cap de lup. Scrierile multor autori antici au evocat iscusinţa călăreţilor geto-daci şi valoarea deosebită a cailor lor. Geto-dacii aveau «cai învăţaţi» cu lupta, cai  «care muşcă din duşmani» cum se aminteşte prin balade. Ne putem mândri că strămoşii noştri au fost deosebit de viteji. Se avântau în luptă crezându-se nemuritori,

ne spune Domniţa Raţiu.

Chiar şi poetul Ovidiu a fost impresionat de ţăranul geto-dac care „cu o mână ară, cu cealaltă ţine arma”, vestita sicade, care romanii se temeau cel mai mult pentru că putea despica un coif şi pe care au numit-o „Falx dacica”.

„Steagul, descris în literatura antică, a aparţinut tuturor neamurilor care au roit din Carpaţi, a fost purtat cu mândrie în luptă de ostaşii daci şi mai târziu de dacii înrolaţi de romani în legiuni trimise până în cele mai îndepărtate părţi ale imperiului. Să fie oare întâmplător că în geografia sacră a neamului geto-dac coloana vertebrală a neamului nostru – munţii – este şarpele-balaur? Acei capnobatai, zburători prin nori, să fi fost cunoscători ai acestei geometrii. Acesta poate fi adevărul, dar nu se ştie despre ei decât că au existat şi nimic despre misiunea lor”,

precizează Domniţa Raţiu.

Simbolurile stragului de luptă

Şarpele ieşit din apele primordiale a fost hărăzit să ocrotească spiritul sacru al neamului, dar şi al locuinţei sedentarului (şarpele casei), duhul apărător.

Lupul apare ca totem în reprezentările strămoşilor noştri încă din neolitic, cum ar fi lupul de la Cârlomăneşti, judeţul Buzău. O etapă şi o probă în iniţierea unui tânăr dac era să meargă în pădure printre lupi, să reziste acolo şi să-şi aleagă un lup cu care să se întovărăşească. De aceea purtau cu ei în luptă spiritul lupului prieten însufleţitor. Acesta este şi motivul petru care daci au fost numiţi de către neamurile străine daoi, dahi, oameni lup

„Steagul de luptă, mândria oastei, era încredinţat unui tânăr cu calităţi deosebite care-l păstra cu străşnicie cât timp era apt de luptă. Steagul nu avea lungimea mai mare decât a prăjinii care îl purta. Acesta era constituit dintr-un cap de lup, realizat din bronz sau argint, fixat pe o prăjină, continuat de un material textil, cu forma unui corp de balaur sau şarpe, care, în bătaia vântului, se umfla producând un şuierat ce avea ca scop intimidarea adversarilor, dar mai ales inducerea unei stări de nervozitate cailor armatei inamice. Steagul indica, de asemenea, direcţia vântului, aspect deloc de neglijat în luptă”,

ne explică cercetătoarea braşoveană.

Să luam acum așa-zisa “latinizare” a noastră, potrivit Carmen Pankau.
Să începem chiar cu “romanii”. Foarte interesant este că romanii, după 1.000 de ani de administraţie în limba latină, și după peste 1.800 de ani de biserică creștină, cu slujbe tot în limba latină, NU au reușit să se AUTO-LATINIZEZE, adică să se latinizeze pe ei înșiși? Nimeni nu vorbea și nici acum nu vorbește nimeni limba latină!
O enigmă?
Maltezii, după o lungă perioadă de stăpânire romană, după 1.080 de ani, nici ei NU au fost latinizaţi!
Albanezii (ilirii), după 600 de ani de stăpânire romană, NU au putut fi latinizaţi!
Să mergem mai departe, și să-i luăm pe greci sub lupă. Ei, grecii, după circa 550 de ani de stăpânire romană, NU au reușit nici ei să fie latinizaţi!
Britanicii, nici ei, după 450 de ani de stăpânire romană, NU au fost latinizaţi! Nimeni nu vorbește o boabă latină. Nu există nici măcar un cuvinţel în latină!
Câtă “încăpăţânare” si lipsă de respect!. Am ajuns la NOI, Pelago-Geţii, după NUMAI 155 de ani (!) de stăpânire romană, am fost latinizaţi (?),conform “istoriei” noastre “fabricate (de nu știu cine), este varianta oficială până astazi!

Consiinta Natioanala

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)