Dacia Eminesciana

Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.

wolfmoonLui Eminescu, din pacate, în timpul vietii, nu i-au fost admise la publicare niciuna dintre poeziile care faceau referire explicit la originea dacica a poporului român, la Dacia, la Decebal, la Burebista, la Zalmoxe. Poeziile lui Eminescu, cu referire la daci i-au fost publicate abia dupa moarte, începînd din 1903, dupa ce în 1902, Titu Maiorescu a depus la Academie manuscrisele retinute de el, cuprinse în 42 de caiete si 15.000 de pagini.

Eminescu, în peregrinarile sale de la Viena si Berlin a fost printre primii care a luat cunostinta de clarificarea confuziei dintre termenul de „got” si cel de „get” din lucrarea „Getica” lui Iordanes care, la anul 551 e.n., din cauza prigoanei împotriva a tot ce era de „origine dacica”, a atribuit cu buna stiinta „fabuloasa istorie a dacilor” gotilor, care la acea data erau mai marii zonei peste Dacia si tratau de la egal la egal cu romanii.

Convingerea lui Eminescu asupra originii noastre dacice apare clar în poeziile „Memento mori ” (1872), „Odin si poetul” (1872), „Sarmis” (1881), „Gemenii” (1881), precum si în piesa de teatru „Decebal”, toate publicate dupa disparitia poetului.

În articolul „Labirintul istoriei noastre”, Eminescu spune:

„Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împaratese de marmura a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispret si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleta, de amor de patrie si de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi o rusine niciodata” 

13934962_1599150400383103_6376925674791853553_nAstazi se stie ca Peninsula Italica a fost populata începînd din sec. XIX î.e.n.; XII î.e.n. si VIII î.e.n. de importante mase de oameni, deplasate din zona Dunarii de mijloc si din Balcani. În perioada stapînirii romane, în Dacia, dacii subjugati s-au rasculat de 16 ori în cei 164 de ani de ocupatie. Nu s-a întîmplat nicaieri în lume ca cei veniti sa-i faca pe localnici sa renunte la limba lor proprie, chiar daca au stat gard în gard cu acestia cum au stat ungurii si sasii cu românii în Ardeal, iar limba localnicilor sa nu se mai vorbeasca nicaieri, oricît de aspre ar fi fost represiunile noilor veniti. Vezi ce se întîmpla azi în lume, în cazuri similare.

Oare nu spune destul de clar Rufus Festus (sec. IV e.n.) contemporan cu Eutropius, care consemneaza la anul 372 e.n. în „Scurta istorie a poporului roman”, urmatoarele:

„Traian i-a învins pe dacii lui Decebal si a transformat în provincie romana teritoriul Daciei de dincolo de Dunare… dar în timpul împaratului Gallienus ea a fost pierduta, iar Aurelian, dupa ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat doua Dacii (Ripensis si Mediterana n.r.) în regiunea Moesiei si a Dardaniei”.

În articolul „Materialuri etnologice privind în parte si pe dl. Nicu Xenopolus”, altul decît istoricul, Eminescu spune:

„M-am convins ca acea ura în contra trecutului, acea aruncare în apa a tuturor traditiilor, acel abis creat între trecutul de ieri si prezentul de azi nu e un rezultat organic si necesar al istoriei române, ci ceva fatidic si artificial”.

În alt articol „Distinguendum est” (1881), Eminescu face o analiza dura asupra celor care s-au repezit în zilele lui sa preia functiile de conducere ale tarii: „Totul trebuie smuls din mîna acestor oameni c-o înnascuta incapacitate de-a pricepe adevarul si lipsiti de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”. Vom reusi oare, noi românii, sa trecem, de zidul artificial creat în istoriografia noastra de cucerirea si stapînirea romana în Dacia, pentru a ne pune în valoare întreaga istorie multimilenara de la începuturile locuirii pelasgilor si dacilor pe meleagurile noastre anterioare plecarii primelor populatii autohtone spre Peninsula Italica?

EMINESCU SI DACII

Specialişti în eminescologie spun că Eminescu a avut o pasiune ascunsă şi stranie pentru civilizaţia dacică. Mai mult decât atât, aceştia spun că au existat coincidenţe stranii care ar scoate în evidenţă o legătură mistică între poet şi strămoşii săi.

eminescu0În afară de câteva poezii şi afirmaţii în legătură cu strămoşii său, marele poet botoşănean nu părea să aibă o afinitate deosebită faţă de acest subiect şi nicio înclinaţie aparte. Cu toate acestea, sunt specialişti care s-au ocupat de acest subiect, printre care şi unul dintre cei mai importanţi eminescologi, Lucia Olaru Nenati, scriitoare şi publicistă, doctor în filologie, promotor cultural şi membră a Uniunii Scriitorilor din România. Aceasta crede că există o legătură mistică, transcedentală, între marele poet şi daci. Publicista spune că de-a lungul timpului au avut loc ”coincidente tulburătoare”, care au scos la iveală o latură şi o pasiune necunoscută a poetului Mihai

Poetul Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică şi a fost printre primii intelectuali români care a încercat ”restaurarea” originii dacice abandonată de Şcoala Ardeleană în detrimentul demostrării originii latine şi descendenţei romane a poporului român. Acest aspect şi aceste concepţii ale poetului sunt mai puţin cunoscute şi nu au fost tratate nici măcar de biografii săi. Practic nici prietenii, nici rudele sale, care au lăsat mărturii nu vorbesc de această pasiune misterioasă a poetului pentru geto-daci. Poetul Mihai Eminescu la 19 ani

200dracoSpecialiştii spun însă că au dovezi, că Eminescu era un pasionat de daci. În primul rând totul ar fi început la Cernăuţi acolo unde a fost elev de gimnaziu. Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu a fost atras de la începuturile sale poetice de fascinaţia miturilor străvechi autohtone, că pana sa a exersat îndelung asupra acestei teme, nu numai în virtutea atracţiei mitului romanticilor în general, ci şi dintr-o pornire a sa profundă, particulară. Astfel el, cunoscând desigur texte apărute în epocă, precum, de pildă, conferinţa lui Haşdeu «Perit-au dacii», ca şi scrierile pe această temă ale lui Bolintineanu, Alecsandri, Asachi, va fi citit desigur geografia grecului Strabon, ceea ce i-a permis să-şi contureze un topos mental al străvechimii noastre.

În afară de aceste surse deja larg acreditate, se mai poate adăuga şi aceea provenită din legătura elevului cernăuţean care a fost Eminescu cu profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, despre care cel care s-a aplecat asupra personalităţii sale, germanistul Horst Fassel, susţine că ar fi fost primul care a putut să desfăşoare în faţa ochilor avizi ai învăţăcelului său fascinaţia lumii vechi a Daciei despre care profesorul s-a pronunţat în numeroase rânduri”, precizează Lucia Olaru Nenati.

Totodată cercetătoarea scoate la iveală faptul că multe dintre temele eminesciene erau inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale dacilor şi ale zalmoxianismului.

”Motivul răului cinic, disperarea de-a trăi într-o lume dominată de rău ce va prefigura culmile disperării cioraniene, cinismul imposturii mereu biruitoare asupra autenticului, boală eternă, toate le vom găsi în acest areal al dacismului, în care convieţuiesc, alături de măreţia şi demnitatea gloriei, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când refuză umilinţa, alegând calea morţii, pentru daci eliberatoare”

adaugă Lucia Olaru Nenati. Totodată au fost identificate şi poezii în care apar acest gen de motive şi preocupare pentru daci, precum ”Genaia”, ”Miradoniz”, ”Memento mori”, ”Sarmis”, ”Gemenii”, ”Rugăciunea unui dac”.

EMINESCU A LOCUIT DEASUPRA UNEI CASE DECICE

casa_memoriala_mihai_eminescu_din_ipotestiO serie de specialişti şi oameni de litere sunt de părere că pasiunea lui Eminescu pentru daci nu este întâmplătoare, existând o legătură mistică între acesta şi strămoşii săi. Eminescologul Lucia Olaru Nenati spune de exemplu că pe frontispiciul bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti se află culmea un fragment din poemul ”Rugăciunea unui dac”. Cu toate acestea cea mai tulburătoare concidenţă, din acest punct de vedere, spune Lucia Olaru Nenati, a avut loc la Ipoteşti, locul unde poetul a copilărit. Mai precis, în anii ’70, Lucia Olaru Nenati era muzeograf la Muzeul Memorial Ipoteşti şi a demonstrat că aceea casă care era prezentată turiştilor drept casa lui Eminescu era amplasată prost, fiind construită tocmai în 1935.

Totodată specialistul a arătat locul exact unde se afla casa veche a familie Eminovici. Obiectivul a fost relocat şi au fost făcute săpături arheologice în zona fundaţiei, vechii case a familiei Eminovici. Săpăturile au fost efectuate de profesorul Paul Şadurschi, atunci director al Muzeului Judeţean Botoşani, arheologul Liviu Şovan. La un moment dat printre ruine, povesteşte Lucia Olaru Nenati, a avut loc o descoperire uimitoare. Exact sub casa familiei Eminovici, pe acelaşi amplasament, arheologii au dat de resturile unei case geto-dace, după cum arăta şi inventarul arheologic descoperit.

Mai mult decât atât, sub atenansa, anexa locuinţei în care dormea copilul Mihai Eminescu, era o vatră dacică.

”Degajând locul cu atenţie însutit sporită, am avut surpriza să vedem că ceea ce găsisem săpând în cu totul alt scop decât se face de obicei o săpătură arheologică, era o vatră traco-dacă identificată ca atare de directorul arheolog pe care erau fragmente de vase antice. Aşadar, prin deschiderea unei alte casete la 25 metri sud-est de colţul din stânga al muzeului, pe traseul unui şanţ de 0,35 m adâncime la un nivel ni s-a revelat existenţa unui strat de lipitură de lut ars, cu bucăţi de chirpic având imprimate urme ale unor elemente de construcţie din lemn, urme de cenuşă şi cărbune, printre care se aflau şi numeroase fragmente ceramice. Ducând obiectele la muzeul de istorie, ele au fost studiate, curăţate, tratate corespunzător şi reconstituite de restauratori. Aşa a apărut concluzia că pe traseul şanţului a fost surprinsă o locuinţă de suprafaţă din vremea provinciei romane Dacia, aparţinând culturii carpice din secolele II-III e.n., corespunzătoare celui de-al doilea nivel de locuire din cunoscuta aşezare de la Medeleni Cucorăni”, povesteşte Lucia Olaru Nenati.

 

AMFORA DACICA SI LEGATURILE MISTICE DINTRE MIHAI EMINESCU SI DACI

627x0Printre obiectele găsite în locuinţa dacică se număra şi o căţuie dar şi o amforă proabilă de provenienţă romană ajunsă fie prin pradă, fie prin schimburi comerciale la carpii care au locuit în aceea zonă. De altfel, şi arheologul Liviu Şovan confirma existenţa unei locuinţe dacice, sub casa familiei Eminovici de la Ipoteşti. ”În vederea reconstituirii cât mai exacte a Casei memoriale Mihai Eminescu de la Ipoteşti, în primăvara anului 1976 se efectua, sub conducerea lui Paul Şadurschi, un sondaj arheologic, pentru dezvelirea temeliei vechii case a Eminovicilor. Cu această ocazie s-au descoperit resturile unei locuinţe dacice de suprafaţă datând din sec. II-III d. Chr., inclusiv fragmente dintr-o amforă romană. În ce priveşte apartenenţa culturală şi etnică, toate elementele de care dispunem permit atribuirea aşezării de la Ipoteşti populaţiei dacice semnalată de altfel şi în apropiere prin descoperirea altor aşezări, în punctul «La Luncă» sau «La Cucorăni», în punctele «Vatra satului» şi «Medeleni»”, preciza Liviu Şovan. Amfora romană descoperită sub casa lui Eminescu

Descoperirea a aprins numaidecât imaginaţia poeţilor şi jurnaliştilor din aceea perioadă. De exemplu acestei descoperiri i-a fost dedicat un articol în Flacăra prin care se vedea o legătură între Eminescu şi vatra dacică. Apoi poetul George Tomozei publică o poezie, ”Istoria unei amfore”, în care sugerează aceeaşi legătură transcedentală dintre poet şi strămoşii săi prin vatra dacică, simbol magico-religios din cele mai vechi timpuri. În urma acestor descoperiri, specialistul Lucia Olaru Nenati, crede că a existat o legătură mistică între Eminescu şi civilizaţia dacică, creaţiile sale referitoare la această populaţie nefiind întâmplătoare.

”Iată deci cum în destinul eminescian tangenţele dintre mit şi real continuă sinuos şi tulburător, dincolo de graniţele vieţii pământeşti şi cum semne stranii ne îndeamnă să medităm pe marginea unei asemenea coincidenţe precum aceea că el, creatorul şi întemeitorul unui construct mitologic dacic aşezat la temelia existenţei noastre istorice, a dormit în copilăria lui pe temelia unei aşezări dacice superbe care-i va fi trimis în vise efluvii semnificatoare”

arată Lucia Olaru Nenati. O legătură aparte între Eminescu şi civilizaţia dacică vede şi academicianul Mihai Cimpoi, critic, istoric literar şi eminescolog.

”Întâlnirea eului eminescian cu centrul energetic interior care înfăţişează arhetipul Daciei este una esenţială de ordin existenţial: el se relevă sieşi, asistat de «oglinda» fiinţei ei mitoistorice. Sinele adânc al poetului se identifică dacului, iar Dacia este mai mult decât Italia lui Goethe… decât Grecia lui Holderlin, sau India lui Schlegel şi Novalis. Dacia eminesciană ţine de prezentul fiinţei, iar lumea dacică este pentru Eminescu o lume care îşi întemeiază ea însăşi propria fiinţă. Aşadar, există un model al Daciei, un orizont intraistoric şi filozofic, ca imagine sintetică a Întregului”, arăta Mihai Cimpoi, citat din lucrarea lui Vlad Zbîrciog, ”Mihai Cimpoi, sau dreapta cumpănă românească”

POVESTEA CASEI EMINESCIENE

În anul 1850, familia căminarului Gheorghe Eminovici a cumpărat o moșie în satul Ipotești, unde va construi o casă cu toate acareturile ce pot întregi o gospodărie de oameni înstăriți. Casa avea trei camere: salonul familiei, biroul tatălui lui Eminescu și dormitorul mamei și surorilor poetului. În această casă a locuit familia Eminovici până în 1878.
 
Mama poetului, Raluca Eminovici, a cumpărat cu 250 de galbeni o bisericuță de familie, care datează din anii ’60 ai veacului al XIX-lea de la un anume Murguleț. Lăcașul de cult are dimensiuni mici, dar adăpostește obiecte valoroase. În spatele bisericuței se află mormintele părinților lui Eminescu (Raluca și Gheorghe Eminovici) și a doi frați ai acestuia (Iorgu și Nicu).
 
14495511_1229774060414998_870700200161052566_nDupă moartea căminarului Gheorghe Eminovici (1884), casa nu a mai fost locuită, ajungând să se ruineze. Într-o fotografie din 1916 se observă starea precară a casei: „stîlpii cerdacului lunecau în față” din cauza „unei lente surpări și alunecări de teren”. În anul 1924, casa unde a copilărit Mihai Eminescu și care rămăsese nelocuită ani de zile, ajunsese o ruină. La acea vreme și bisericuța de lemn, ca și mormintele părinților lui Eminescu, erau „complet părăsite și acoperite cu bălării…”, după cum consemna, în 1926, Revista Moldovei din Botoșani.
 
Deoarece casa familiei Eminovici din Ipotești era ruinată, proprietarii moșiei Ipotești au dărâmat-o până la temelie în vara anului 1924, determinând manifestații din partea studenților români și evrei din Botoșani împotriva acestei dărâmări. În urma acestor proteste, proprietara moșiei Ipotești, Maria Papadopol, a donat de bună voie locul unde s-a aflat casa familiei Eminovici din Ipotești. Ea adresa la 3 august 1924 o scrisoare către prefectul județului Botoșani, Demostene Vizanty, în care scria următoarele:
 
„Subsemnata Maria D. Papadopol, proprietara moșiei Ipotești, declar prin aceasta să consimt de bună voie a dona casa mea din Ipotești, sau mai bine zis locul unde s-a aflat această casă, cu condițiunea expresă de a se ridica pe acest loc o clădire identică cu materialul ce se află azi pe aceste ruine și care clădire nu va putea avea altă destinație decît a fi un muzeu național cu titlul «Mihai Eminescu donat de Maria Papadopol născută Isăcescu» care va putea avea și o sală de lectură; nici într-un caz nu va putea servi ca local de școală.”
 
poza-casa_memoriala_mihai_eminescu1În anul 1934, casa a fost reconstruită pe același loc, acolo fiind inaugurat în 1940 primul muzeu memorial dedicat marelui poet. Această casă nu respecta structura originalului, astfel încât a fost demolată, fiind reconstruită o alta în anul 1979 după documente originale, pe vechea fundație a casei familiei Eminovici.[6][nefuncțională] În casă se află mobilier – în parte original, în parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Casa Papadopol din Ipotești (Muzeul de etnografie al Centrului Național de Studii de la Ipotești)
 
În curtea casei memoriale a lui Eminescu se află Casa Papadopol, o casă țărănească de epocă în stil moldovenesc, care a aparținut ultimului proprietar al moșiei Ipotești – doctorul Papadopol. Acesta și-a donat casa statului. În prezent, aici se află Muzeul de etnografie al Centrului Național de Studii de la Ipotești, fiind expuse obiecte provenind din vechile gospodării țărănești. În această casă și-a pictat Horia Bernea tablourile, în perioada taberelor naționale de pictură de la Ipotești.
EMINESCIANA – MEMENTO MORI
Convingerea lui Eminescu asupra originii noastre dacice apare clar în poeziile „Memento mori ” (1872), „Odin si poetul” (1872), „Sarmis” (1881), „Gemenii” (1881), precum si în piesa de teatru „Decebal”, toate publicate dupa disparitia poetului. În articolul „Labirintul istoriei noastre”, Eminescu spune:
„Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împaratese de marmura a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te împle de lacrimi, iar nu de dispret si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleta, de amor de patrie si de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi o rusine niciodata”.
MEMENTO MORI
eminescu
Zeii Daciei acolo locuiau poarta solară. În a oamenilor lume scările de stânci coboară Și în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun; Și pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume Și din cupe beau auroră cu de neguri albe spume, Pe când mii de fluvii albe nasc în umbră și răsun. Câteodată-un corn de aur ei răsună-n depărtare, Trezind sufletul pădurii, codrilor adânci cântare, Cheamă caii lor ce-aleargă cu-a lor coame-mflate-n vânt: Vin în herghelii de neauă, pe cărări demult bătute Și pe ei zeii încalic străbătând pe întrecute Codrilor nalt întuneric, făr-de capăt pe pământ. Dar adesea pe când caii dorm în neagră depărtare, Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare: Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mări, Vine ostenit de drumuri și la masă se așează, Aerul se aurește de-a lui față luminoasă, Sala verde din pădure strălucește în cântări. Și ca zugrăviți stau zeii în lumina cea de soare. Părul lor cel alb lucește, barba-n brâu li curge mare, Creții buzei lor să numeri poți în aerul cel clar; Hainele întunecate albe par în strălucire Și ei râd cu veselie l-a păharelor ciocnire, Iară luna rușinoasă pe sub gene s-uită rar. Haina lungă și albastră e cusută numa-n stele. Iară albii sâni de neauă, strălucesc, cu de mărgele Și mărgăritare salbă, pe un fir de aur prins; Păru-i lung de aur galbăn e-mpletit în cozi pe spate, Ochii ei căprii se uită la cerescu-i mândru frate Și de melancolici gânduri al ei suflet e cuprins. Înainte de plecare ¬ ea, doinind din frunză, cheamă Zimbrii codrilor cei vecinici, li dezmiardă sura coamă, Li îndoaie a lor coarne, pe grumaz îi bate lin Și pe frunți ea îi sărută, de rămân steme pe ele, Apoi urcă negrul munte, pe șivoaiele de stele, Lin alunecă ș-alene drumul cerului senin. Îndărătu-acelui munte, infinita întinsoare E frumoasa-mpărăție mândră a sântului soare Și pe coaste sunt palate, ce din verzile grădini Strălucesc marmora albă și senină ca zăpada, Cu intrări în veci deschise, cu scări netezi, colonade Lungi de marmure ca ceara în lungi bolte se îmbin. Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lăsate largi perdele, Mreje lungi de aur rumăn au țesut ani mulți la ele Mânile surorei albe. Aeru-i de diamant, El plutește-n unde grele de miroase-mbătătoare Peste văile ca râuri desfășurate sub soare, Pe dumbrăvi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant. Și oștiri de flori pe straturi par a fi stele topite, Fluturi ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede, Ca idei scăldate-n aur și-n colori de curcubău; Pe grădinile-nflorite, peste mândrele dumbrave Norii mișcă sus în ceruri înfoiatele lor nave Rostre de jeratec ș-aur, vele lungi de curcubău. A-mpăratului de soare bolți albastre și cu stele Se ridică-n caturi nalte tot castele pe castele. Cu ferești de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant, Cu scosůri de albe marmuri, cu covoare de purpură; Printre mândrele coloane o cântare blând murmură E un vânt cu suflet dulce într-un aer de briliant. Și nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasă. Ca prin apă cristalină trec cu frunțile frumoase, Trec a soarelui copile printre aerul cel cald; A lor păr e ca și ambra, ca și crinul a lor față, Abia-atinse-s a lor umbre de o tainică roșață Auroră trandafirie prin ferestre de smarald. Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate, Totul e lumină clară, radioasă voluptate, Florile stau ca topite, râurile limpezi sunt; Numai colo în departe și-n albastră depărtare Ale zorilor grădine clar se văd strălucitoare, Cu boschetele de roze și cu crinii de argint. Acolo sunt lacuri limpezi, rumene în a lor fire, De-a grădinilor de roze tăinuită oglindire, Și din curtea argintie zorile râzânde ies; Haine verzi și transparente coprind membrele rozalbe Și în lac ele aruncă roze cu mânuțe albe, Netezind a lor sprâncene, dând din frunte părul des. Într-o dulce și umbroasă, viorie atmosferă, Se ridică dintre lunce, cu-a ei cůpole de ceară Închegate ca din umbră verde și argint topit, Transparând prin diamantoasă fină de paingăn pânză, Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va să s-ascunză, Cu coloane-nconjurate de a viței-ncolăciri. Ai grădinei arbori mândri cu întunecatul verde Conjurați ș-acoperiți-s cu-iederă ce-n vârf se pierde Mișcând florile ei albe ¬ flamuri cu-nfloriții creți Și în muri de frunzi lucinde, și în scări de flori pendente Și în poduri legănate de zefire somnolente Dintr-un arbore într-altul iedera trece măreț. Spânzură din ramuri nalte vițele cele de vie, Struguri vineți și cu brumă poamă albă aurie, Și albine roitoare luminoasă miere sug; Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri Și la vinul ce-i îmbată pasc mirositorii ruguri Și în sara cea eternă veseli nechezând ei fug. Și în monastirea lunei cu-argintoasă colonadă, Vezi cum trece ea frumoasă corpu-i dulce de zăpadă, Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond, Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare Astfel trece ea frumoasă, cu-a ei brațe sclipitoare, Reflectată-n mii oglinde de pe muri și din plafond. Și-n odăile înalte din frumoasa monastire Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire Ale miturilor dace, a credinței din bătrâni; Prin grădini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri, Sau palate argintoase unde zori trăiesc în coruri, Sau pădurea cea vrăjită cu frumoasele-i regini. Ăsta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăție; Într-un loc e zi eternă sara-n altu-n vecinicie, Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai; Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei După moarte vin în șiruri luminoase ce învie Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai.
Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale, Dintre stânce arcuite în gigantice portale Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri, Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri, A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit. Ca o negur-argintie barba lui flutură-n soare, Pletele-n furtună-nflate albe ard ca o ninsoare, Colțuroasa lui coroană e ca fulger împietrit, Împletit cu stele-albastre. Răsturnat în car cu rune, Cu-a lui mân-arată drumul la oștirile-i bătrâne Și de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit. Astfel arcul nalt din ceruri el îl urcă cu grandoare. Munții lungi își clatin codrii cei antici, și-n răsunare Prăvălesc de stânci căciule, salutând întunecat; Iar hlamida lui cea albă zvârle falduri de zăpadă, Când el brațul își ridică strigând stâncelor să cadă, Mișcând codrii de răsună în imperiul lor urcat. Și-n zenit opri oștirea-i peste armia romană. ¬ Decebal! el strigă-n nouri îi detun, îi iau în goană Și Danubiul o să beie a lor sacre legiuni. Decebal s-arată palid în fereasta naltă-ngustă Și coroana și-o ridică cătr-imaginea augustă Și se uită cu durere la divinii săi străbuni.
Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colți; Și prin arcurile-nguste, făclii roșii de rășină Negrul nopții îl pătează cu bolnava lor lumină, Rănind asprul întuneric din a halelor lungi bolți. Și prin arcuri îndoite la lumini de roșii torții, Adunați văzu cezarul la cumplita mas-a morții: Ducii daci. Făclii de smoală sunt înfipte-n stâlpi și-n muri, Luminând halele negre, armuri albe și curate, Atârnate de columne, lănci și arcuri răzimate De păreți pavezi albastre strălucind pe stâlpii suri. Ducii-s nalți ca brazi de munte, tari ca și săpați din stâncă. Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă, Pe-a lor umeri spânzur roșii piei de tigru și de leu, Tari la braț și drepți la suflet și pieptoși, cu spete late, Coifuri ca granit de negre au pe frunte așezate Și-a lor plete lungi și negre pe-umeri cad de semizeu. Cupele țeste de dușman ¬ albe, netede, uscate, În argint, cu toate de-aur prea maestru cizelate Și cu ele-n mână-nconjur lunga masă de granit; Vor mai bine-o moarte crudă decât o viață sclavă Toarnă-n țestele mărețe vin și peste el otravă, Și-n tăcerea sânt-a nopții ei ciocnesc, vorbesc și râd. Râd și râsul însenină adâncita lor paloare. Se sting una câte una faclele mirositoare, Se sting una câte una viețile ducilor daci; De pe scaune cad pe piatra rece, sură, ce podește Sala. Toți, toți pân-la unul. Unul încă tot trăiește, Arde sânta lui coroană, fulger ochii lui audaci. Luna-n ocean albastru scaldă corpul ei de aur Luminând culmile sure și adâncul colcântaur, Dintru care-ieșit se vâră-n nouri anticul castel; Decebal (palid ca murul văruit în nopți cu lună) Se arată în fereastă și-și întinde alba mână Moartă din flamida neagră ce-l acopere pe el. El vorbește. Și profetic glasu-i secolii pătrunde: Sufletu-i naintea morții lumineaz-a vremii unde; Gândul lui o prorocie, vorba lui mărgăritar; Și l-aude valea-adâncă și l-aud stelele multe. De pe stânca lui cezarul stă-n uimire să-l asculte, Vorbele-una câte una lunecă-n ureche-i clar: Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere și spuză Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză, Vremi veni-vor când nepoții n-or pricepe pe părinți Cât de naltă vi-i mărirea tot așa de-adânc- căderea. Pic cu pic secând păharul cu a degradărei fiere, Îmbăta-se-vor nebunii despera-vor cei cuminți. Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare Prizărite, tremurânde trec o lungă acuzare Târând sufletul lor veșted pe-al corupției noroi. Voi nu i-ați lăsat în voia sorții lor. Cu putrezirea Sufletului vostru propriu ați împlut juna lor fire, Soarta lor vă e pe suflet ce-ați făcut cu ele? Voi! Nu vedeți că în furtune vă blăstamă oceane? Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane, Lava de evi grămădită o reped adânc în cer, Prin a evului nori negri de jeratic cruntă rugă Către zei ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă Moartea voastră: firea-ntreagă și popoarele o cer. Va veni. Stârniți din pace de-a prorocilor cântare. Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare Și gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor; Constelații sângeroase ale boltelor albastre Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre, Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători. De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă, De prin bolți de codru verde, de prin stâncile suspinse, Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în șivoi; Cu cenușa pocăinței și-a împlea pământul fruntea, Cu cenușa Romei voastre moarte legioane punte. Peste râuri. Și nimica nu se v-alege din voi. Veți ajunge ca-n tâmpire, în sclavie, degradare. Pas cu pas cade-n rușine neamul vostru sânt și mare: Că-n iloți se va preface gintea de-nțelepți și crai, Când barbarii vor aduce delta sântelor lor vise, Îmbrâncind în întunerec toate cele de voi zise. Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai! Astfel zise. În blăstămu-i mâna-i albă și uscată El o scoate pe fereastă și coroana-ntunecată De pe frunte o aruncă în abisul văii-adânci; Palid, adâncit ca moartea, ca o umbră stă în lună, Părul lui de vânt se îmflă, iară vorbele-i răsună Și blestemu-i se repetă repezit din stânci în stânci!

Surse: dacmandru.blogspot.be, adevarul.ro, ro.wikipedia.org, www.dacia.org, dacologica.wordpress.com

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)