DACII, in amintirea culturii spaniole

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Zamolxis, Deceneu şi eroii din mitologia dacilor au fost consideraţi, după o lungă perioadă de convieţuire cu băştinaşii din exteriorul arcului carpatic, ca proprii înaintaşi ai neamului gotic. Prin goţi, ”balaurul” zburător a cutreierat încă o dată Europa şi a ajuns în extremitatea sud-vestică a continentului, pe pământul Spaniei, sub acelaşi ”profil”- semnul lupului (Wulfilla).

Cronicarii spanioli din Evul Mediu au afirmat o tradiţie dacică în ceea ce priveşte întemeierea Spaniei, independentă de persoana împăratului Traian, care era fiu al acestor meleaguri. Cronicarul Don Rodrigo Jimenez de Rada considera că hispanicii erau descendenţi din daci sau geţi, Spania fiind ,,fondată” de ,,poporul de la Dunăre”. Prin pana acestui cronicar, Zamolxis, Burebista, Deceneu, Decebal şi ceilalţi eroi ai istoriei şi mitologiei dacilor au intrat în istoria Spaniei.

În secolul al XV-lea, când a fost alcătuită stema regilor catolici, alături de acvilă,  leul (Leonului) şi turnul (Castiliei), au fost introduse şi insemnele personale ale regilor: jugul şi săgeţile – vechi simboluri ale dacilor”. Din aceste ,,insemne personale” decurgea nobleţea şi dreptul de suzeranitate al regilor catolici, care au ţinut, cu orice preţ, să păstreze urma descendenţei din daci sau geţi.

În acest context, este foarte posibil ca alături de goţi să fi emigrat pe pământul Spaniei şi daci liberi, îndeosebi carpi, în urma invaziei hunilor, după anul 375 în ţinuturile carpato-danubiano-pontice. Alături de jug şi săgeţi, a intrat în sistemul vexilologic hispanic şi ,,balaurul” zburător cu cap de lup, considerat de acelaşi Withney Smith un ,,insemn militar specific poporului spaniol”.

Sub numele de ,,goţi”, consideraţi adevăraţii întemeietori ai Spaniei, s-au ascuns, probabil, şi daci liberi din exteriorul arcului carpatic, care au impus aceste ,,insemne” poporului spaniol. Prin ele, mitul dacilor a supravieţuit în istoriografia Occidentului, care în procesul formării popoarelor şi statelor medievale pe ruinele Imperiului roman au devenit insemne proprii, purtate în lupte aproape 1000 de ani.

,,Curcubeul” balaurului pe care dacii l-au purtat în luptă împotriva sciţilor, persanilor, macedonenilor, romanilor ori a popoarelor migratoare care au asaltat pământul vechii Dacii, şi-a extins spectrul său peste întreaga Europă fărâmiţată în state medievale, după destrămarea Imperiului roman. Steagul cu balaur, întâlnit în Europa centrală, până târziu în Evul Mediu, a fost moştenit din aceste vremuri şi transmis, odată cu cele trei culori, celor ,,10 regi” care au stăpânit Pannonia după dispariţia hunilor pană la venirea ungurilor în Pannonia.

Culorile ,,dragonului” au devenit culorile heraldice ale neamului românesc

,,Balaurul” zburător dacic, devenit ,,dragon” sub ,,sigiliul” Romei, a început să fie înlocuit, ca stindard, odată cu adoptarea noii religii – creştinismul – în Imperiul roman. Dacia, leagănul cultului cavalerilor danubieni, a fost pierdută spre sfârşitul secolului al III-lea, iar hotarele Imperiului au fost retrase pe linia Dunării.

Pătrunderea creştinismului şi la nord de Dunăre a metamorfozat dragonul şi pe purtătorul acestuia, datorită imaginaţiei fecunde a preoţilor şi creaţiilor plastice ale pietrarilor creştini. Sub preceptele noii religii, care a pătruns ,,de jos în sus”, constituind un factor fundamental al formării noii identităţi a locuitorilor străvechii Dacii: românii.

În noul context, ,,balaurul” s-a transformat din punct de vedere mistic şi religios, iar credinţele ,,păgâne” au fost absorbite şi transformate de către creştinism într-un proces lent. Românii, ca urmaşi ai daco-romanilor şi ai dacilor creştinaţi, au preluat din vechiul tezaur spiritual dacic acele elemente care au venit in concordanţă cu noua doctrină teologică şi filosofică. Complexul religios bazat pe ,,credinţa în nemurire” nu a putut fi ignorat de către numeroşii misionari creştini care au cercetat ţinuturile nord-dunărene.

În noile condiţii, care au intensificat procesul de creştinare a daco-romanilor şi au favorizat pătrunderea creştinismului la dacii liberi, dragonul a primit semnificaţia simbolică a ,,răului“, devenind antipodul simbolului creştin – crucea. Din vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337), dragonul – insemnul militar pe care romanii l-au purtat ca stindard propriu 200 de ani, a fost adus sub lancea stindardului imperial (,,labarum”), impus de creştinism.

Tema acestei reprezentări a fost apoi preluată şi de alţi împăraţi romani şi s-a răspândit în toată ,,lumea creştină”. Introducerea acestui nou ,,insemn militar” s-a lovit la început de tradiţia ,,balaurului”, care simboliza eroismul, credinţa în victorie şi în nemurire, la care daco-romanii nu au înţeles să renunţe, continuând să-l păstreze cu noua semnificaţie.

În ţinuturile vechii Dacii, lupta între ,,cruce” şi ,,balaur” a semnificat, pe plan vexilologic, lupta între păgânism şi creştinism. Pătrunzând mai întâi la oraşe, creştinismul a determinat pe mulţi ,,romani” care nu au înţeles să renunţe la credinţele ,,păgâne”, să caute adăpostirea idolatriei lor la sate. Unii daci romanizaţi din sudul fluviului au găsit scăparea la fraţii lor din nordul Dunării.

Cuvântul care a desemnat pe ,,omul de la ţară” – paganos – a devenit şi pe pământul vechii Dacii, printre daco-romani, sinonim cu ,,închinător la idoli”, de unde a rezultat cuvântul păgân, adică necredincios. O lege dată de împăratul Valentinian, în anul 368, numea cultul vechi religia paganorum, iar înţelesul acestui cuvânt – necredincios – a fost moştenit în toate limbile romanice.

În acest context, creştinismul nu a înlăturat fidelitatea faţă de unele obiceiuri şi simboluri străvechi. Limba latină şi modul de gândire roman s-au plecat legilor pământului vechii Dacii, ca în Galia şi Spania, iar noua religie a fost adaptată realităţilor socio-politice şi condiţiilor de viaţă ale dacilor creştinaţi. Odată cu generalizarea acestor procese socio-spirituale, spre sfârşitul secolului al IV-lea, ,,balaurul”, ca stindard, a împărtăşit aceeaşi soartă ca în întreaga lume creştină.

Vechile stindarde ostăşeşti, precum a fost şi steagul cu ,,balaur”, au fost depuse în biserici şi folosite în alaiuri religioase. Atunci, probabil, dragonul (balaurul) a coborât la picioarele Sfântului Gheorghe, simbolizând victoria credinţei creştine asupra vechilor ,,superstiţii”, la care dacii au ţinut cu atâta străşnicie.
Istoricul Durmont scria, in anul 1870, că ,,Sfântul Gheorghe apare ca o copie a cavalerului trac“. Acest sfânt, care a devenit patronul bisericii ortodoxe române, are o obârşie tracică, fiind martirizat în vremea împăratului ,,păgân” Diocleţian (în anul 303), care a condamnat la muncă silnică sau la moarte mai mulţi misionari creştini.

Originar din Cappadocia, din ceata ostaşilor care se numeau tribuni, el a fost, probabil, urmaşul militarilor daci din AIla I Ulpia Dacorum. Această origine poate explica, în bună măsură, personalitatea şi influenţa de care s-a bucurat în rândul daco-romanilor din nordul Dunării. Prin ei, spiritualitatea dacilor şi-a arătat încă o dată caracterul universal.

Creştinismul a înlocuit ,,balaurul” – devenit simbol al  răului, cu  crucea, dar daco-romanii şi mai apoi românii i-au preluat simbolurile cromatice, schimbându-se doar esenţa, învelişul rămânând acelaşi. Tradiţia adânc înrădăcinată a credinţelor ,,păgâne”, precum şi faimoasa doctrină a ,,nemuririi” au fost preluate de creştinism sub forma ,,vieţii de apoi” din spiritualitatea strămoşilor poporului român.

Aceasta pledează pentru o continuitate de simboluri în ţinuturile carpato-danubiano-pontice, mai ales că procesul de transformare etnică şi spirituală a pătruns definitiv şi ireversibil în mediul rural. Reprezentarea ,,Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”, larg răspândită la români, simbolizează, metaforic, actul de naştere al poporului român, prin victoria crucii asupra ,,balaurului”, care a fost nevoit să se refugieze, din nou, în mitologie, ca simbol al răului.

Cultul său, precum altădată cultul ,,dragonului”, s-a răspândit în întreaga lume creştină, la italieni, la englezi, la francezi, iar mai târziu la ruşi, pretutindeni simbolizând biruinţa crucii asupra credinţelor păgâne. Prin aceasta, dacii au perpetuat spiritualitatea lor arhaică, contribuind la unitatea lumii creştine.

Cu unele modificări de formă şi structură, dragonul a fost folosit în Britania şi după retragerea armatelor şi administraţiei romane. Acest lucru a apărut pe deplin posibil, întrucât ,,britonii latinizaţi au adoptat armele ofensive şi defensive de la romani”. Folosind infanteria disciplinată, armura şi armele de aruncat la distanţă şi cavaleria din epoca târzie a tehnicii de luptă romane sau luptând după tactica celtică reînviată, britanicii au reuşit să-i respingă o vreme pe invadatorii saxoni.

Legendarul rege al celţilor, Arthur, intrat în legendă pentru luptele purtate cu saxonii, a repurtat, în anul 500, o victorie asupra acestora, în apropierea muntelui Badon. Celţii au folosit ca stindard dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era legată de staţionarea trupelor romane pe limes-ul construit împotriva picţilor şi scoţilor. Regele Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.

Cognomenul ,,Dragon” (Draco) fusese întâlnit, cu mai bine de 250 de ani în urmă şi la militarii daci din trupele romane de pe hotarul de răsărit al Imperiului roman. ,,Dragonul” purtat ca stindard de către celţi, la cumpăna veacurilor V-VI, era confecţionat din ţesătură uşoară, cu gura deschisă prin care pătrundea aerul la cea mai mică adiere de vânt, determinându-l să ia forma de balaur zburător şi să scoată un sunet ascuţit care semăna teroare în rândul duşmanului şi încredere pentru războinicii care-l urmau.

Redat de către vexilologul Withney Smith de pe un document de epocă, dragonul folosit de celţi şi-a dezvăluit pentru prima oară cromatica păstrată, probabil, aşa cum a fost ea moştenită de la dacii care l-au adus pe pământul Britaniei. Chiar dacă imaginea diferă de cea a ,,balaurilor” descrişi de către guvernatorul Arian al Cappadociei, nu putem trece pe lângă faptul că dragonul, ca insemn heraldic existent la ,,romano-britanicii” din vremea regelui Arthur era structurat cromatic în culorile: roşu, galben şi albastru.

Cromatica acestui dragon întăreşte ipoteza conform căreia, culorile heraldice ale strămoşilor poporului român au fost roşu, galben şi albastru, culorile vizibile ale curcubeului. Acest chip a fost păstrat de urmaşii dacilor romanizaţi şi a celor creştinaţi în tot Evul Mediu, în mediul sătesc, rustic, unde creştinismul n-a reuşit niciodată să învingă toate credinţele şi ,,superstiţiile” arhaice, păstrate şi adaptate noilor condiţii.

Oficial, chiar dacă ,,dragonul” a dispărut în ţinuturile dunărene ale Imperiului roman, cele trei culori şi-au urmat destinul veşniciei, fiindcă au reprezentat o parte din tezaurul ancestral care a dat legitimitate şi distincţie acestor ţinuturi. Ele au fost adoptate de oficialităţile politico-militare romane în insignele unor unităţi militare staţionate pe aceste meleaguri. Pe la anul 420, Notitia dignitatum – o listă a tuturor funcţiilor civile şi militare din părţile răsăritene ale Imperiului roman – întregeşte afirmaţiile făcute de noi.

Insigna legiunilor ,,V-Macedonia” şi ,,XIII-Gemina” se evidenţiază tocmai printr-o frapantă succesiune coloristică a celor trei culori:  roşu, galben, albastru. La nord de Dunăre unde ,,balaurul”, păstrat în sânul obştilor săteşti, simboliza speranţa în supravieţuire, în secolele IV-V viaţa de stat a fost întreruptă în formele ei clasice, datorită invaziei necontenite a popoarelor germanice sau a celor din stepelor asiatice. Abia în vremea împăratului Iustinian (527-565), Imperiul roman de răsărit a reuşit să consolideze limes-ul la Dunăre.

Teritoriile nord-dunărene, recâştigate de către bizantini, au fost constituite numai din simple capete de pod, cu rol de avanposturi. Noua prezenţă a Imperiului la Dunăre a contribuit la întărirea romanităţii dunărene, prin reorganizarea vieţii eclesiastice în această zonă. În anul 535, împăratul Iustinian a înfiinţat provincia Iustiniana Prima, în cuprinsul căreia au intrat Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea, de la sud de Dunăre, precum şi două dintre cetăţile recent înfiinţate în stânga Dunării (Recidva, adică Arcidava -Vărădia, din Banat şi Litterata – Lederata).

Este important de subliniat că stema acestei provincii, locuită de urmaşii dacilor, a preluat cele trei culori: roşu, galben şi albastru, dispuse de la dreapta la stânga: ,,Ex parte dextra, in prima divisione, scutum rubrum (subl.ns.) in cuius videtur turns, significans utramque Daciam, in secunda divisione scutum coelesti (subl.n.) cum (signum) tribus burris, quarum duae lateribus albae sunt, media vero aurae (subl.n.)”.

,,Urcarea” celor trei culori în stema ultimelor două provincii dacice, care cuprindeau teritorii pe ambele maluri ale Dunării, unite în vremea împăratului Iustinian, reprezintă o continuitate de simboluri, preluate din spiritualitatea dacică, precum şi simbolul refacerii unităţii tuturor ţinuturilor locuite de urmaşii dacilor romanizaţi şi creştinaţi – românii. ,,Curcubeul” din stema acestor două provincii dacice reunite s-a arcuit în timp, peste Carpaţi, Dunăre şi Mare, ca simbol al renaşterii speranţei, al virtuţilor eroice ale neamului românesc, confirmându-i şi întărindu-i dreptul la nemurire.

Cele trei culori au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea au fost culorile etniei şi ale pământului din spaţiul carpato-­danubiano-pontic, fiind conservate prin tradiţie şi impuse de obiceiul pământului. Preluarea simbolurilor cromatice ale străvechiului ,,balaur” dacic de către creştinismul biruitor s-a înscris deci în acest ,,obicei al pământului”.

Împrejurările vitrege în care s-a format şi afirmat poporul român, nevoit mai multe secole să trăiască în ,,mici republici”- cum numea în secolul XVIII istoricul ungur Nicolae Bethlen formaţiunile politice prestatale româneşti organizate pe văi şi la adăpostul codrilor, – au permis conservarea tradiţiilor arhaice, cu simbolistica specifică.

În faţa necontenitelor năvăliri barbare, românii au fost nevoiţi să se adăpostească în munţii şi pădurile învecinate, pentru a putea reveni la casa şi ogorul lor. Toţi cei capabili să poarte arme s-au strâns în jurul unei căpetenii şi a stegarului obştii, care a continuat să poarte ,,balaurul”, confecţionat, probabil, din aceleaşi bucăţi de pânză colorată, aşa cum l-au moştenit din vremurile ,,păgâne”.

,,Balaurul” a intrat în folclor, în credinţele populare şi în legende, sub formă de ,,drac”, fiind coborât, în vremurile în care obştile săteşti au luat locul vieţii de stat organizat, pe bâta ţăranului român – devenită armă deosebit de eficace împotriva străinilor năvălitori. Principala forţă de apărare a obştilor a devenit în acele vremuri ceata de feciori.

Imaginea acesteia s-a păstrat, cu certitudine, în Jocul căluşarilor, în care subzistă amintirea confreriilor iniţiatice, ale căror insemne specifice erau măciuca şi stindardul. Jurământul făcut îi prezintă pe căluşari ca ostaşi, iar vechimea acestui ,,joc războinic”, preluat de folclor din realitatea atâtor secole de confruntări cu un duşman veşnic superior ca număr, se pierde până în vremea dacilor. Umanistul Dimitrie Cantemir, care a realizat prima descriere ce a ajuns până la noi, îl consideră un joc ,,ţinând de datină”, un ,,obicei din vechime”.

Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem astăzi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor descris de către Arian spre mijlocul secolului al II-lea. Culorile acestui steag, pe care Th. D. Speranţia îl considera o urmă de la daci, sunt: roşu, galben şi albastru, deci acest steag este tricolor. Aceste trei culori, moştenite din ,,curcubeul” balaurului dacic, au fost păstrate nealterate, peste secole, de generaţiile de cete de feciori, însoţind întreaga istorie zbuciumată a poporului român.

Este deosebit de important de reţinut că, jocul căluşarilor, la origine un joc războinic, se întâlneşte în toate ţinuturile locuite de români, cu diferenţe nesemnificative de interpretare, dar cu aceeaşi semnificaţie. În acest context, apreciem că cele trei culori, îngemănate mai târziu în tricolor, au o origine populară şi general românească.

Utilizarea lor, cu predilecţie de către români, se explică prin continuitatea de moştenire a simbolurilor cromatice străvechi, a datinilor şi obiceiurilor arhaice. Această tenacitate l-a impresionat atât de mult pe istoricul ungur I Benkö în secolul XVIII, încât a afirmat că ,,mai uşor s-ar fi putut smulge ghioaga din mâinile lui Hercule decât datinile şi obiceiurile din conştiinţa poporului român”. Într-adevăr, nicăieri în lume acest simbol cromatic, ce s-a impus ca înveliş exterior elementelor de heraldică românească, nu a avut o evoluţie asemănătoare.

Păstrarea şi îngemănarea celor trei culori a reprezentat o ,,datină şi un obicei” al pământului românesc, pe care s-a clădit identitatea, continuitatea şi unitatea românească. Din măreţia de altădată a ,,balaurului” dacic cu cap de lup – pe care romanii l-au preluat şi l-au răspândit în toată ,,lumea romană”, obştile săteşti daco-romane, apoi româneşti, care au continuat să se conducă după ,,obiceiuri şi legi romane”, au conservat cele trei culori, deoarece ele au fost culorile etniei şi ale pământului.

Din înfăţişarea de altădată nu au mai rămas decât acele panglici colorate, pe care micile cete de feciori le-au purtat în luptă mereu ,,sub semnul lupului”, adăpostit de aceeaşi pădure ,,dacică”, scut şi adăpost, transformată de ,,oamenii pământului” în ,,codrul frate cu românul”.
În Europa secolelor VI-XI, stindardul cu ,,balaur” (dragon) a continuat să reprezinte simbolul cavalerismului şi virtutea eroică romană, fiind preluat şi folosit ca ,,insemn” militar.

În Britania, ,,balaurul zburător” a trecut de la celţi la saxoni, iar apoi la englezi, care l-au purtat până târziu în Evul Mediu pe câmpurile de luptă. În lupta de la Burford, din anul 752, stindardul lordului de Wessex era un dragon. În secolul al IX-lea, un specimen de ,,dragon” era folosit în Europa Centrală, imortalizat de un document de epocă (Codex Aureus), iar celebra tapiserie de la Bayeux, care înfăţişează cucerirea Angliei de către normanzi (1066), ne arată că trupele engleze, comandate de regele Harald, aveau ca stindard dragonul, ,,considerat ca un antic insemn de război saxon”.

Steagul cu ,,balaur zburător” a fost folosit în Imperiul roman de răsărit chiar şi la sfârşitul secolului al XII-Iea, atât de către trupele imperiale, cât şi de către vlahii din Peninsula Balcanică. Sub conducerea celor trei fraţi – Petru, Asan şi Ioan (Caloian), vlahii dintre Balcani şi Dunăre au reuşit, în urma răscoalei antibizantine din anii 1185-1187, să întemeieze un ,,regat al vlahilor şi bulgarilor”.

În luptele purtate împotriva lor, stindardele împărăteşti se prezentau sub forma ,,chipurilor de balauri care, atârnate în vârful suliţelor, se clătinau în vânt şi înspăimântau pe vrăjmaşi”. Sub flamurile aceloraşi ,,balauri”, vlahul Asan ,,proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare regat roman, care s-ar fi întins de la Carpaţi la Haemus şi munţii Rodopi”.

Prin anii 1195-1197, înainte de începerea unei noi ofensive împotriva împăratului de la Constantinopol, vlahul Asan şi-a îmbărbătat astfel luptătorii: ,,Priviţi aceste flamuri diferite la culoare, dar nu şi prin firul ţesăturii, care atârnă în vârful suliţei mele şi flutură în vânt. Ele au fost făcute dintr-o singură materie şi un singur ţesător le-a ţesut.

Dar deoarece se deosebesc prin culori ele par că au şi o cauză diferită. Ci nu aşa, nu aşa stau lucrurile”. Cronicarul grec Nichita Choniates, care a făcut această relatare, nu s-a învrednicit însă să ne spună care erau acele flamuri ,,diferite la culoare”, care atârnau în vârful suliţei. Chiar dacă se deosebeau ,,prin culori”, aceste flamuri alcătuite dintr-o singură ţesătură aveau o cauză comună, aceea a unităţii vlahilor, moştenitori ai tradiţiilor imperiale romane. Ele nu puteau fi decât culorile etniei şi ale pământului, ,,curcubeul” balaurului zburător străvechi, sub care vlahul Asan a proiectat refacerea Daciei antice.

Simbolurile dacice s-au păstrat la români până în vremea ,,descălecărilor” şi a întemeierii statelor medievale româneşti, pe blazoanele unor domni şi boieri români. Laţcu, voievodul Moldovei (circa 1367 – circa 1375), avea ca stemă un scut a cărui mobilă era capul de lup, şi timbrat de un coif împodobit cu două coarne recurbate.  Urmaşii lui Dragoş şi ai fiului său, Sas, păstrau săgeata pe blazon, iar culorile scutului şi ale elementelor care îl compuneau erau: roşu, galben şi albastru.

Cronicarul polon J.Dlugosz l-a descris in felul următor: ,,Dragowye alias Sassowye – in campo coelestini coloris (subl.n.), lunam fulvi aut aurei coloris deferunt (subl.n.), in cuius utroque cornu stella aurea  dipingitur (subl.n.), et ex medio lunae sagitta cuspide sursum erecta”. Cele trei culori folosite cu predilecţie de către români s-au regăsit în perioada de mijloc a evului mediu românesc şi în costumul militar.

Miniaturile din Chronicon Pictum Vindobonehse arată pe oştenii români ,,în straie ţărăneşti, cu căciuli conice inalte, cu sarici miţoase lungi”. Cavalerii din Ţara Românească aveau tunică de zale, pantaloni scurţi roşii, ciorapi lungi albaştri, scut, coif cu crenieră roşie, spadă şi suliţă. Cavalerii din Moldova – aşa cum rezultă dintr-o pictură pe lemn de la mănăstirea Bistriţa, purtau o tunică de culoare roşie, o cingătoare albastră de care atârna spada, iar în picioare aveau cizme cărămizii şi pe umeri o manta roşie.

Înlocuirea ,,balaurilor” pe care i-am întâlnit la vlahii din sudul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea cu ,,icoanele creştineşti” a reprezentat momentul în care poporul român a renunţat la vechile simboluri.

Sfântul Gheorghe, devenit patronul bisericii ortodoxe româneşti, a ucis ,,balaurul”, marcând începutul luptei pentru apărarea credinţei creştine, dar nu l-a exclus din simbolistica românească. ,,Balaurul” (dragonul) s-a întors pe pământul românesc din Europa centrală, unde catolicismul a dat o nouă interpretare simbolisticii sale.

În Imperiul Romano-German s-a instituit Ordinul Dragonului – ordin cavaleresc, prin care s-a încercat revitalizarea străvechiului mit care simboliza virtutea, curajul, demnitatea şi onoarea cavalerească.

Unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, Vlad, a obţinut sprijinul împăratului Sigismund de Luxemburg pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti, în competiţia cu fraţii săi, în schimbul acordării pentru călugării minoriţi a dreptului de a răspândi catolicismul în Ţara Românească. El a fost cel care a adus dragonul din nou pe pământ românesc, dar sub semnul crucii catolice, în calitate de cavaler al ,,Ordinului Dragonului”.

Consideraţii de final

Dacii – strămoşii direcţi ai românilor au traversat propriul lor timp istoric cu o simbolistică unică. Stindardul cu balaur (balaurul cu cap de lup) le-a conservat memoria istorică, chiar dacă statalitatea lor a fost distrusă de către cel mai mare imperiu al antichităţii.
· Acest stindard, cu cromatica lui aparte, aleasă din culorile cele mai intense ale curcubeului, pentru a-l întruchipa pe Zamolxis în mijlocul obştilor însetate de libertate, a fost semnul identităţii atâta timp cât libertatea a putut fi apărată, protejată şi promovată în faţa propriei conştiinţe şi a puternicilor vremii.
· Distrugerea nucleului politico-statal a determinat învelişul etno-spiritual să caute o nouă identitate, pe care a găsit-o ,,sub semnul crucii” şi al lui Hristos, în creştinismul care a preluat esenţa vechii credinţe.
· Metamorfoza totemică, din nevoi de supravieţuire, a salvat cromatica, iar cele trei culori au dăinuit peste milenii, pentru că au fost culorile pământului şi ale neamului românesc, de la facerea lumii sale.
· Istoria urmaşilor dacilor creştinaţi confirmă că, în condiţii vitrege, sub presiunea continuă a statelor de dominaţie şi a simbolisticii acestora, o naţiune conştientă de sine reuşeşte să-şi conserve simbolurile ancestrale în cuget şi simţiri numai printr-o succesiune de generaţii capabile să se raporteze la ,,geneză”.

Un articol de prof. academician Aurel V. David  (Extras din STUDII DE ISTORIE A ÎNĂLŢĂRII ŞI DECLINULUI
NAŢIEI ROMÂNEŞTI, Editura „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA”, Bucureşti, 2006, p. 27-46)

Surse: www.octogonul.ro, adevaruldespredaci.ro, DACIA

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)