DOCHIA-DACIA, POPORUL CU SUFLET CURAT

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

O incursiune în istoria acestor locuri va fi şi acest studiu, care va încerca să pătrundă misterul a două dintre cele mai enigmatice existenţe de pe aceste meleaguri: Dochia, fiica marelui rege Decebal, şi Corbiţa, fecioara preafrumoasă care şi-a păstrat cinstea şi castitatea cu preţul vieţii. Dochia şi Corbiţa sunt fără doar şi poate două dintre cele mai ilustre şi mai vechi „locuitoare” ale acestei zone şi merită toată atenţia noastră, pentru că poveştile despre ele ne spun, fiecare în felul său, date despre strămoşii noştri dinainte şi de după 1611.

realwerewolfÎn analiza legendelor despre Dochia şi Corbiţa vom folosi mai puţin acribia istoricului şi mai mult intuiţia teologică şi logica puternică a bunului-simţ, pentru că, după cum vom vedea, fiecare dintre cele două poveşti are o latură teologică deosebit de importantă şi deosebit de ignorată, din păcate. De asemenea, ca metodologie, în cazul Dochiei vom insista mai puţin pe noianul de ipostaze în care o găsim pe această locuitoare mitologică a muntelui Ceahlău, atenţia noastră fiind captată de aspectul Dochiei ca fiică a marelui rege dac Decebal, din motivele care se vor vădi mai jos.

 
Învăţăturile spirituale ale acestor legende vor prevala faţă de datele istorice şi controversele legate de identitatea sau “non-identitatea” celor două personaje mitologice cu conotaţii istorice. Datele tehnice îl vom invita pe cititor să le caute în cărţi de mare specialitate pe această temă, în cazul în care e interesat de cum a evoluat mitologia legată de Dochia şi de cum a influenţat ea cultura şi literatura acestui popor în ultimele secole.
Una dintre cele mai misterioase prezenţe din cultura românească este cea a Dochiei, personaj cu conotaţii pozitive, dar şi negative, cu aspecte legate de vechea cultură dacică, dar şi cu atribuţii care ar indica prezenţa ei pe aceste meleaguri în epoca creştină. Cercetătorii s-au întrebat cine este Dochia ca personaj mitologic, iar părerile au fost împărţite, funcţie cumva şi de diversele sale ipostaze: unii au considerat-o o zeitate dacică meteorologică, legând această opinie de celebrele “cojoace ale Dochiei” şi de legendele în care ea este surprinsă de schimbările climaterice de la trecerea dinspre iarnă înspre primăvară; alţii, printre care celebrul Nicolae Densuşianu, în nu mai puţin celebra sa Dacia preistorică, consideră numele Dochia o expresie a unei zeităţi străvechi numite Pământul-Mamă ( = Baba Dochia). Există o categorie de cercetători care încearcă să facă legătura între Dochia şi o sfântă creştină contemporană ei, Evdochia, originară din Samaria şi prăznuită în data de 1 martie (ceea ce s-ar mula cumva pe aspectul legat de cojoacele Dochiei).
 
V18Ux5NCel mai plauzibil însă în cazul relatării despre Dochia şi Traian pare ideea că de fapt numele de Dochia nu este decât modul în care dacii îşi numeau propria ţară: Dacia. De altfel, Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae şi chiar autorii din secolul al XIX-lea numesc ţara dacilor Dachia, ceea ce e foarte aproape de numele prinţesei-fecioare care a fugit din Sarmizegetusa cuprinsă de romani. Pentru că pe noi tocmai aspectul acesta ne interesează, o vom numi adesea în acest studiu “Dochia/Dacia”, pentru a scoate în evidenţă simbolul naţional pe care Dochia îl duce cu ea.
 
Există o întreagă dezbatere legată de autenticitatea legendei Dochiei şi a lui Traian. Există opinia potrivit căreia ea este o creaţie a unor intelectuali din secolul al XIX-lea, care au vrut să argumenteze cu ea latinitatea poporului român. Există şi părerea că ea a fost creată chiar de către Gheorghe Asachi, cel care a şi publicat-o pentru prima dată, ipoteză infirmată atât de compoziţia legendei, cât şi de diferitele ei variante în diferite părţi ale ţării, dar şi de faptul că s-a descoperit că a fost publicată anterior anului 1838, când Asachi a călătorit în Neamţ. Întrucât, după cum o să vedem în cele ce urmează, legenda are unele elemente ce ţin de cultura şi mentalitatea daco-getică, ceea ce exclude inventarea ei de către locuitorii medievali ai acestor zone, putem presupune chiar că ea vine din vechime la fel cum şi Mioriţa vine din vechime (cel puţin de la statornicirea statelor feudale, când au apărut bacii munteni, moldoveni şi ungureni).
 
dsc_58462Cu unele mici variaţii, povestea ne spune că Dochia era fiica lui Decebal, ultimul rege al dacilor (după unele surse era sora regelui), că era extrem de frumoasă, un detaliu care apare şi la legenda Corbiţei, după cum vom vedea, şi că după cucerirea cetăţii de scaun a Sarmizegetusei ea a fugit către sălaşul lui Zamolxe din muntele sfânt al Ceahlăului, încercând să scape de duşmanul care o urmărea în casa zeului şi în teritoriile dacilor liberi. Ajungând în munte, cu romanii pe urma ei, ea se roagă zeului suprem să o scutească de ruşinea de a fi dusă ca sclavă a împăratului cuceritor al Romei. Zeul îi ascultă rugămintea şi o preface în stană de piatră (după unele variante, inclusiv cea a lui Asachi, se deghizase în munte în ciobăniţă şi s-a prefăcut împreună cu oile ei cu tot în stâncă). Pentru a înţelege mai bine ce vrea să ne spună legenda, se cuvine să o privim din două perspective: una a Dochiei/Daciei înseşi şi cealaltă a împăratului cuceritor care fusese sedus de frumuseţea ei.
 
Astfel, dacă privim această legendă din perspectiva Dochiei, am putea fi tentaţi să credem că ea este mai curând un mit identitar al dacilor liberi, scăpaţi de urgia cuceririi romane, decât un mit al contopirii dacilor cu romanii, aşa cum i se pare a fi lui George Călinescu, care trece acest mit între cele patru mituri esenţiale ale poporului român la capitolul mit etnogenetic. Există trei niveluri care merită luate în calcul când privim acest mit din perspectiva fiicei lui Decebal, primele două ţinând de statutul dual de zeu şi regel al lui Zamolxe, iar al doilea ţinând cumva de statutul acestuia de soţ al sufletului curat al fecioarei/zeiţe/zâne.

Nivelul spiritual-sacerdot se referă la fuga din cetatea asediată a Sarmizegetusei, care poate fi interpretată ca o călătorie iniţiatică către Zamolxis a tinerei prinţese dacice. Pusă în faţa dezastrului suferit de armatele lui Decebal, Dochia consideră, ca orice credincios, că dacii au fost părăsiţi de divinitate şi doreşte să refacă legătura dintre poporul său şi zeul suprem, aducându-se pe sine ca solie a dacilor către Zamolxe.

14055136_637307863120152_8802653435485666683_nÎntr-o variantă literară compusă de Constantin Andraş în anii glorioşi ai socialismului, când refugierea în mitologie devenise o formă de supravieţuire spirituală, Dochia/Dacia se roagă zeului cu următoarele cuvinte: “O nu lăsa, Zamolxe, romanii să mă prindă/ Şi-n veci să mă despartă de-al Daciei hotar!/ Ci mă prefă mai bine în stâncă negrăindă/ Şi-aşază-mă de-a pururi sub sfântul tău altar”.
Solia-jertfă este primită de către zeu pe muntele Ceahlău, considerat un munte sfânt al dacilor, şi Dochia/Dacia, ca simbol al sufletului dacic de data aceasta, primeşte asigurări că chiar dacă legiunile romane au pătruns în oraşul de scaun al regelui, poporul dac va supravieţui peste veacuri ca o stâncă, prin purtarea de grijă a divinităţii (Zamolxe şi ulterior Dumnezeul treimic pe care dacii l-au acceptat în modul cel mai natural, pentru că religia lor era deja familiarizată cu unele dintre marile idei pe care creştinismul le aducea: un Dumnezeu suprem, existenţa şi nemurirea sufletului, viaţa de veci, trăirea în curăţie, asceza). Mesajul este cutremurător şi străbate veacurile: înfrântă în război, Dacia se salvează prin spiritualitatea sa şi găseşte un acoperiş în casa divinităţii, aşa cum avea să găsească ulterior poporul român sprijin mereu de la Dumnezeu. Legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său a fost mereu cunoscută pe aceste plaiuri până în secolul XX, când ideologiile cu adevărat păgâne au pătruns în sufletele oamenilor, rupând-o.
 
carpatii-orientali-lacul-bicaz-ceahlaulSacrificându-şi viaţa zeului ei, Dochia îl învinge şi îl supune de fapt pe duşman, reînviind ca un simbol al dăinuirii. Ea, adică sufletul dacic, va trăi mereu, ca o stâncă, pe muntele lui Zamolxe. Asistăm cumva la ritualul despre care vorbeşte Eliade, în puţinele pagini dedicate religiei dacilor: rugămintea Dochiei şi împlinirea ei sunt reflexii ale “ascunderii” şi “reîntoarcerii pe pământ”, care compun misterul zamolxian al “imortalizării”. Aşa se făceau dacii nemuritori, spune Eliade, care traduce corect forma verbului athanazein, folosită de Herodot, ca însemnând “a se face nemuritor” (spre deosebire de ideea de “a fi nemuritor”).
 
DOCHIA/DACIA, REGINA
 
Nivelul politic se referă la transferul de autoritate pe care Dochia, fiica ultimului rege dac, îl face o dată cu plecarea din Sarmizegetusa către ţinutul locuit de dacii liberi din această zonă, care nu mai erau parte din regatul lui Decebal din 102, când, în urma primului război dacic, fuseseră temporar puşi sub administrarea formală a provinciei romane Moesia Inferior. Puternicul regat al lui Dicomes (considerat rudă a lui Burebista), cu centrul la Petrodava, îi cuprinsese la începutul secolului I d.Hr. pe carpi de la Carpaţi la Nistru, iar dacă ar fi să luăm în calcul graniţele noului stat al lui Decebal, care mergeau până pe Siret, urmaşii lui Dicomes se asociaseră cu Decebal în ceea ce s-a unit “confederaţia dacică”.
 
ceahlau_23Există o altă legendă interesantă în muntele Ceahlău, numită Legenda lui Cobal, în care se spune că Dochia avea un iubit numit Cobal, conducător al Petrodavei, participant la războaiele lui Decebal împotriva lui Cornelius Fuscus şi Tettius Iulianus, dar şi la primul război dacic. Dochia este sedusă pe câmpul de bătălie de la Sarmizegetusa de către Traian, travestit în simplu dac. Cobal înţelege că ea i-a respins cererea în căsătorie pentru că îl iubeşte pe Traian şi încearcă să-l ucidă în timpul primului război dacic. Este prins şi încarcerat la Roma. Deşi simte şi ea o oarecare afecţiune faţă de Traian, nu ezită să îl roage pe Zamolxe să o transforme în stâncă atunci când “cel mai mare duşman al neamului meu” vine să o răpească. Ea rămâne pe Ceahlău cu oile (se îmbrăcase în ciobăniţă), cu Cobal, care între timp ieşise din închisoare, şi cu “vulturul lui Traian”, pe care amorezul roman îl lăsase să o păzească.
 
Simplul fapt că acest Cobal îi cere mâna Dochiei demonstrează legăturile politice puternice existente între dacii liberi din spaţiul extracarpatic, de unde era el, şi Dacia lui Decebal, reprezentată de fiica sa, şi gândul că ideea consolidării statului existase înainte de primul război dacic, ca dovadă că acest Cobal participa la războaie alături de Decebal. Faptul că e luat prizonier simbolizează în mod evident soarta cetăţii conduse de el, iar eliberarea sa semnifică statutul acesteia între 102-117. Că Dochia/Dacia se îndrăgoşteşte de Traian şi că el încearcă să o seducă se poate înţelege, la nivel politic, ca un gest de divide et impera al romanilor, care au încercat să ţină despărţite cele două Dacii tocmai în speranţa că le vor cuceri pe amândouă.
 
ceahlau-massif-view-from-dochia-house-in-ceahlau-mountainsOdată cu căderea cetăţii de scaun a regatului lui Decebal, sarcina de a continua lupta de dezrobire şi de a duce mai departe ideea de stat al dacilor le revine dacilor liberi din zona Moldovei, a Munteniei şi a Maramureşului, care nu au intrat în componenţa provinciei romane. Fugind la ei, Dochia/Dacia săvârşeşte în mod simbolic actul de uniune cu Cobal, răscumpărându-şi ezitarea dinaintea primului război, şi le duce dacilor liberi mesajul nevoii de unitate, pentru a putea asigura continuitatea ideii monarhiei dacice şi a statului unitar întrupat în persoana sa, ca urmaşă a regelui care a şezut pe tronul din Sarmizegetusa, al marelui Burebista, dar şi obligaţia de a lupta mai departe pentru prezervarea acestei uriaşe comori şi pentru eliberarea celor de sub dominaţia Romei.
Carpii, costobocii, roxolanii, iazygii şi celelalte triburi aveau să se achite de această obligaţie cu succes în 271, când, după un secol de atacuri neîncetate pe graniţă, Dacia este eliberată de romani, prin faptul că Aurelian se vede nevoit să se retragă la sud de Dunăre, unde a luat administraţia sa, fără însă a-i lua şi pe daci, care au rămas să locuiască aici. Lui Traian, care îndrăgise frumuseţea spirituală a Daciei şi chiar şi chipul minunat al acestui popor, fuga Dochiei/Daciei îi lasă numai cetăţile şi aurul de la Roşia Montană pentru care a şi făcut două războaie, ca şi alţii după el până în zilele noastre. Dar sufletul Daciei îi scapă atingerii, pentru că el se refugiază în sanctuarul lui Zamolxe şi al dacilor liberi. Izgonit din regatul tatălui său, acesta se întoarce la regele cel mare, Zamolxe însuşi, tatăl său spiritual, din care îi izvorăşte puterea regală, şi îi cere ajutorul pentru ca spiţa celor mai viteji dintre traci să nu piară din lume. Nu numai pentru Dacia din robie se jertfeşte, ci pentru toţi dacii.
 
Din acest motiv s-ar putea crede că această legendă este la fel de veche ca şi dacii liberi, fiind de fapt un manifest al independenţei acestora faţă de romani, o declaraţie de supravieţuire a dacilor chiar şi după marea tragedie care a însemnat căderea cetăţii de scaun şi a regatului lui Decebal, iar că Asachi nu a făcut decât să versifice în stil romantic o poveste preexistentă.
 
 
DOCHIA/DACIA, POPORUL CU SUFLET CURAT
 
dsc_58462Nivelul moral se referă la repulsia Dochiei/Daciei faţă de ideea de a accepta o însoţire cu duşmanul ţării sale şi cu ucigaşul compatrioţilor săi. Dochia pare mai puţin impresionată de “farmecul” lui Traian decât povestitorii ulteriori ai mitului, care îl gratulează cu apelative precum “Traian voinicul”, “împăratul împăraţilor” etc. etc. Dochia fuge de Traian şi, în cele din urmă, caută scăpare de el la cel despre care poetul naţional spunea că este “moartea morţii şi învierea vieţii”, preferând să moară decât să îi fie puritatea întinată de un om care era nu doar ucigaşul tatălui său, ci şi un străin intrat în patria sa cu obiceiuri noi, de cele mai multe ori respingătoare pentru un popor cu sufletul curat cum erau dacii.
 
Ea preferă să-i jertfească fiinţa sa curată lui Zamolxe, care în schimb îi dă nemurirea, “o face nemuritoare”. Însoţirea aceasta spirituală se face din ambele ipostaze, de suflet curat şi de zeiţă care se dăruieşte zeului său, împreună cu care continuă să vegheze din Ceahlău asupra poporului.
 
Desigur, refuzul Dochiei de a deveni iubita/soţia/sclava lui Traian ridică o oarecare problemă celor care au presupus că romanizarea Daciei cucerite s-a făcut prin exterminarea bărbaţilor daci („rămasei dachilor rămăşiţă”, cum ar spune Cantemir) şi prin însoţirea femeilor dacice cu chipeşii legionari romani. Dochia ne arată că îl respinge pe cel mai ilustru dintre romani, poate pe singurul cetăţean roman autentic ce a călcat pământul ţării vreodată. De ce i-ar accepta celelalte femei pe ceilalţi?
 LEGENDE DESPRE DOCHIA
Se spune că împăratul roman s-ar fi îndrăgostit de Dochia, iar tânăra, în primejdie de a fi răpită, s-a rugat zeului Zamolxis să fie prefăcută într-o stană de piatră, pentru a putea rămâne pentru totdeauna în Dacia. Scena care ar fi inspirat legenda Dochiei a fost sculptată pe Columna lui Traian. Legenda împăratului Traian, îndrăgostit de fiica regelui dac, Decebal, a devenit foarte populară începând din secolul al XIX-lea, deşi exista o variantă mai veche, din vremea lui DImitrie Cantemir. Dochia, regina Daciei, a devenit subiectul unor povestiri populare, balade şi colinde. Etnologul Romulus Vulcănescu a susţinut că există două teme principale legate de mitul Dochiei.
Prinţesa războinică
2-646x400
 
Prima legendă susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmizegetusa, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. A ajuns prea târziu ca să despresoare cetatea, a fost şi ea înfrântă de armata lui Traian şi a fugit cu resturile oastei în munţi, spre răsărit, scria Romulus Vulcănescu. Împăratul Traian, care a văzut-o luptând şi i-au plăcut curajul şi frumuseţea ei, a urmărit-o cu o parte din oaste şi când a fost aproape să o prindă, oastea dacă s-a rupt în două, o parte a ţinut piept romanilor şi alta s-a retras în munţi cu prinţesa Dochia.
 
“Înfrângând ostaşii principesei, împăratul a înaintat în munţi în căutarea Dochiei, care, văzându-se şi ea prinsă, ordonă ostaşilor ce o însoţeau să o lase singură şi să urce culmile, derutându-i pe urmăritori. Dochia rămase singură şi s-a ascuns după o stâncă, a căzut deznădăjduită în genunchi şi a rugat pe Zamolxis, zeul zeilor, să o apere, să nu o lase să fie pângărită de împărat. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lângă ea. Oastea romană, în frunte cu Traian, s-a oprit în faţa bătrânei şi a întrebat-o dacă a văzut încotro a fugit prinţesa dacă. Baba Dochia a arătat spre miazăzi, iar împăratul a purces într-acolo. Şi a rămas Baba Dochia stăpână pe acel ţinut şi de atunci poate încă mai trăieşte în munţi”, relata Romulus Vulcănescu, în volumul “Mitologie Română” (Editura Academiei RSR – 1957). Baba Dochia, preschimbată în stâncă.
 
Legenda romantică
13322139_1261672427176881_2502567209920066967_nA doua legendă explică forma unei stânci din Munţii Ceahlău, despre care se spune că ar fi fost, de fapt, închipuirea Babei Dochia, pietrificată după ce l-ar fi sfidat pe Gebeleizis, zeul intemperiilor, împreună cu cele 20 de oi ale pe care ea le avea în grijă. Statuia Dochiei ar fi servit ca idol pentru ritualurile păgâne, susţin istoricii. În “Dochia si Traian”, de Gheorghe Asachi, Dochia este eroina unei legende româneşti. Pastoriţa, fiică a lui Decebal, este urmărită de Traian şi, împreună cu oile sale, s-a prefăcut în stâncă. Stânca pietroasă ca o icoană nu încetează însă a iubi, ceea ce face ca din al ei plâns “să se nască ploaie, Tunet din al ei suspin”. Având ursita ei care o priveghează, adeseori, “Dochia Preste nouri luminează / Ca o stea pentru păstori”. Se realizează un frumos portret fizic şi moral, din care se desprind trăsăturile dragostei de pământul natal. Invocarea lui Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor are atribute profetice şi ocrotitoare pentru Dochia.
Dumitru Almaş, în “Povestiri istorice”, îi dă o notă romantică legendei: “Decebal avea o soră numită Dochia. Era aşa de tânără, de vitează şi de frumoasă încât, atunci când a văzut-o, împăratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa. I-a zis: – Te-am văzut, Dochia, cu cât curaj ţi-ai apărat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tău Decebal şi am cucerit Dacia, iar războiul s-a sfârşit, vreau să vii cu mine la Roma. Vei trăi acolo în bogăţie şi mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe. – Mulţumesc, împărate, a zis Dochia. Admir vitejia şi bunătatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge. – De ce? – Pentru că sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zilele ca să nu ajungă prizonierul tău. Oricât de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; dacă vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tăi, să se zămislească un nou popor, care să aibă în firea lui dârzenia şi vitejia noastră şi măreţia voastră. Eu însă de aici nu plec, voiesc să mă îngrop aici, în pământul sfânt al Daciei. Traian împăratul i-a ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare şi puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie ca o podoabă în carul de triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi. A găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre. – Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine! – Nu, împărate! Mai bine mor ca fratele meu Decebal, decât s-ajung roabă. – Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăieşti în mare bogăţie! – Dacă-mi vrei binele, lasă-mă în ţara mea, aici, în Dacia. – Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te răpesc! Şi a şi făcut semn ostaşilor s-o prindă. Speriată, Dochia a ridicat mâinile spre cer şi a şoptit: – Stană de piatră mă fac şi rămân aici în ţara mea! În adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stânci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Când şi-a venit în fire, a zis: – N-am ce face; dacii,bărbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stâncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei si să aduc aici cât mai mulţi romani. Şi zicând aşa, Traian s-a întors la Roma. Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.”
MIHAI SILVIU CHIRILA, DUMITRU ALMAS Povestiri istorice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)