FALXUL DACIC, redutabila arma ce a inspaimantat lumea antica

În ce privește tipul de arme folosit de ostașii daci, descoperirile arheologice, cumulate cu informațiile din izvoarele literare și cu analiza reprezentărilor luptătorilor pe diverse monumente din lumea romană, ne permit astăzi să stabilim și să putem descrie o serie de obiecte aflate în dotarea lor.

Sabia geto-dacă Harpia, Falx Dacica sau Arma Ascunsă, mai purta și numele de Sica. De la acest nume al sabiei sfinte și-au luat numele triburile Sicanilor și al Siculilor, cei care au colonizat acum câteva mii de ani Sicilia de astăzi și care luptau cu această înfiorătoare armă albă. Se crede că cei mai vechi locuitori ai insulei Sicilia au fost sicanii (sec. XI-lea î.Hr. (Geții de Aur), înainte de sosirea fenicienilor și a grecilor). De aici vine și numele antic al insulei de Sicania. Acestora le-au urmat tribul Sicelilor. Apoi Sicania a fost invadată de un popor misterios, Elymii, despre care se presupune că au venit din Italia sau Asia Mică.

Tucidide menționează în scrierile sale că, după cucerirea Illiumului, troienii au scăpat din mâinile grecilor, refugiindu-se cu câteva bărci pe teritoriul sicanilor, ambele populații primind numele de elymi. El ne mai spune că Sicanii erau de origine iberică (zona Valencia; Geții de Aur se aflau în toată Europa (IO – RO – P – A, numită așa de către Geții de Aur, cu sens de IO – Casta IO și „Locul ales al unui nou început, după cataclism”) de la Atlantic, până în vestul Asiei), și au fost alungați de acolo de către ligieni (,,Istoria Războiului Peloponesiac”). Un semn peste timp este și existența în prezent a localității Sica în județul Cluj. Ca pandant al Falxului dacic, luptătorii mai aveau şi pumnalul curbat asemănător spadei emblemă, respectiv „sica”. Dacii se foloseau de greul falx spre a-şi croi drum prin inima unităţilor duşmane dotate cu armuri sau pentru respingerea atacurilor declanşate de unităţile de cavalerie ale acestora, acest fapt fiind posibil datorită lungimii falxului şi al modului lui de folosire.

Dacii dotaţi cu asemenea spade luptau în formaţiuni mici, grupaţi în formă de triunghi cu vârful orientat înainte, adoptând această tactică deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi manevra cât mai eficient armele. Folosindu-şi ambele braţe în momentul utilizării armei, purtătorul unei asemenea Coase a Morţii nu putea să poarte şi scut; cel mult avea la cingătoare pumnalul încovoiat. Unităţile de soldaţi geto-daci dotaţi cu săbii tip Falx şi Sica, infuzaţi cu unica credinţă în nemurire propovăduită de către Marele Preot Deceneu, mergeau fără teamă la luptă şi chiar, mai departe, în Ţinutul Zalmoxian al Nemuririi. Această religie-filosofie zalmoxiană avea să aducă faima armatei de temut a geto-dacilor, asemănătoare întrucâtva cu Codul Bushido (Calea Războinicului),codul de conduită al războinicilor samurai din Japonia, dar şi cu acel Cod al Cavalerului Medieval din Europa sau regulile Castei Kşatrya (Casta Războinicilor) din India. Aceste coduri sunt coduri morale care pun accentul pe cumpătare, loialitate, măiestrie în artele războiului și moarte onorabilă. Cele şapte virtuţi solicitate de aceste coduri erau corectitudinea, curajul, bunăvoinţa, respectul, onestitatea şi sinceritatea absolută, onoarea şi loialitatea. Samuraiul, asemenea luptătorului dac întrucâtva, purta două săbii, una lungă (katana) și una scurtă (wakizashi). Katana ,Katanaeste un tip de sabie japoneză curbată cu lungimea lamei mai mare de 60 cm., cu garda de formă circulară sau pătrată și cu mânerul destul de lung pentru a putea fi ţinut cu ambele mâini. Din punct de vedere istoric, ea a devenit inseparabilă de samuraiul din perioada feudală a Japoniei, și a devenit cunoscută pentru abilitatea ei de tăiere și a ascuţimii sale. Săbiile create pentru samurai reprezintă şi astăzi un mister chiar şi pentru ştiinţa modernă, tăişul acestora fiind aproape indestructibil. Realizarea unei astfel de săbii era un act religios, iar procesul tehnologic dura între trei şi șase luni.

Asemănător acestei arme redutabile este şi iataganul, cel derivat din vechile săbii greceşti (sau geto-dace), cu acea curbură specifică a sa, descendentă în josul lamei, ce-i favoriza acestuia capacitatea de retezare, dublată şi de ascuţimea vârfului. Secretul ascendenţei şi a extinderii Imperiului Otoman se datorează și apariţiei acestei arme albe, net superioară săbiilor greoaie ale cavalerilor medievali europeni.

Meşteşugarii metalurgi-fierari geto-daci au prelucrat încă de la începuturile istoriei cunoscute cu deosebită pricepere bronzul şi arama, astfel că nu le-a fost greu să facă tranziţie către metalurgia fierului, vădit mai complicată. Cu un inventar bogat de unelte necesare – nicovale, ciocane, cleşti, dălţi, etc. – ei realizau o gamă variată de unelte şi arme din fier. Acestea erau lucrate prin martelare, prin încălzirea la roşu şi batere, până la modelarea formei obiectului dorit. Calitatea acestor produse se poate dovedi prin prin lipsa zgurei din piesele finite şi din lipsa unor produse executate inadecvat. Duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate în aceste ateliere erau asigurate prin diferite procedee de călire. Toate piesele de fier descoperite în timpul cercetărilor arheologice din aşezările dacice sunt călite, ba mai mult, unele dovedesc o călire diferenţiată, asigurând o duritate mai mare numai părţilor active ale respectivei arme sau unelte.

La luptătorul dac, Falxul dacic, aşa cum l-au numit mai apoi romanii, a evoluat în urma bătăliilor în care a fost implicat, devenind din pumnal, sabie şi mai apoi o veritabilă coasă a morţii. Având montat un mâner lung şi fiind manevrată cu ambele braţe, Falxul era folosit nu pentru împuns, ci ca şi o coasă, pentru lovit şi tras. În urma loviturilor sale asupra capetelor la care ajungea peste scuturi sau asupra membrelor ostaşilor duşmani, rezulta retezarea acestora sau despicarea lor. Unităţile purtătoare de Falxuri erau unele de elită, pedestre, formate din oameni speciali antrenaţi, cu o anumită forţă fizică şi experienţă în acest tip de „cosit”. Multitudinea de reprezentări ale acestei arme denotă popularitatea de care se bucura în cadrul arsenalului lumii antice, dar şi impactul pe care l-a avut în bătăliile pe care geto-dacii le-au purtat. În aşezările dacice din Piatra Craivii, Căpâlna, Cugir, Coţofeneşti, Piatra Neamţ, Popeşti, dar şi în altele s-au descoperit asemenea arme. Numărul mic de exemplare descoperite în siturile arheologice arată importanţa pe care a avea, romanii oferind de multe ori la schimb echivalentul greutăţii sale în aur, fiind una dintre prăzile de război favorite. Din cauza acestui fapt Falxul mai este cunoscut şi ca Arma Ascunsă.

În mâinile unui luptător încercat, falxul reteza absolute orice, graţie formei sale unice. Toate populaţiile vecine se temeau de armata geto-dacă. Nimic nu rezista unei lovituri năpraznice de falx: arme, armuri, scuturi, cai. Codul Zalmoxian de conduită şi falxul dacic a reprezentat o pavază de temut a Regatului Dac. Armata dacă a constituit o forţă de care se temeau toţi vecinii, inclusiv Imperiul Roman, aşa cum recunoaşte şi Lucanus în a sa „Pharsalia”: „Feriţi-ne, zei cereşti, ca printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân teafăr…”

Dacă falxul reprezenta marele avantaj al armatei dacice ca armă, credinţa Zalmoxiană care îi făcea să lupte fără frică de moarte reprezenta „motorul” acesteia. Luptătorii daci mureau cu zâmbetul pe buze. Cultul Eroului ce renunţă la patimi şi pofte, dedicându-se războiului, respecta perceptele creştine înainte de creştinism. Din acest spirit nemuritor şi neîngenunchiat au derivat mai târziu haiducii şi căpitanii de plai, personaje tragice prin destinul lor ce s-au înscris în lungul şir al eroilor neamului. Prin sacrificial eroului se mântuia sufletul colectiv al întregului popor; sacrificiul omului pentru perenitatea neamului. „Dacii au fost cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, scria istoricul Dio Cassius, iar prin venerarea lui Zamolxis au descoperit căi nebănuite ale sufletului uman nepieritor. Oştenii de elită ai Daciei urmau o şcoală cu o filozofie şi o morală ce completa pregătirea militară cu cea spirituală. Preoţii daci erau şi comandanţi de oşti şi luptau alături de ceilalţi războinici. Ei erau cei care alfabetizau în ştiinţa nemuririi tinerii luptători cu falxul. În primele Biserici ale neamului nostru se predica pentru libertate şi nemurire, dar cu sabia încovoiată în mână. Bisericile transparente – cele sub cerul liber – erau preferatele celor zeloşi. Cei foarte zeloşi erau fanatici şi se credeau inspiraţi de divinitate, fiind animaţi de o exaltare religioasă, excesivi de pătimaşi şi pravoslavnici. Aceste unităţi de elită constituiau doar o parte, nu cea mai numeroasă, a unei armate, posibil având un alt statut social. Posibil ca această elită să nu fi fost una aristocratică, ci o categorie specială de războinici, acei capillati („Cei cu plete”, purtând părul ca o cometă) menţionaţi în sursele antice, proveniţi din oameni liberi ce îţi asumau unele obligaţii cu caracter militar şi care se aflau într-o relaţie de subordonare faţă de pilleati, conducătorii armatei geto-dace.

Detașamentele de elită ale purtătorilor de falx erau formate din bărbați maturi, care se retrăgeau din viața socială și se dedicau pregătirii militare, fiind gata oricând să se sacrifice pentru țară. În prima parte a vieții se dedicau educației, familiei și vieții în comun, iar apoi se retrăgeau în munți și depuneau jurământul sacru de luptă, devenind precum lupii. Pe întreaga Columnă a lui Traian nu apar tineri soldați daci, ci doar bărbați maturi și hotărâți. Dacii nu trimeteau la luptă în aceste formațiuni de sacrificiu tineri, pentru că aceștia trebuiau să-și trăiască viața, să cunoască dragostea și să înmulțească neamul. Ascunși precum șerpii și feroci ca și lupii, dacii purtători de falx atacau când te așteptai mai puțin și luptau până la moarte. Acțiunea acestei săbii curbe devenea eficace atunci când, după lovire se trăgea arma spre înapoi – gest similar cu secerișul am putea spune, deși de cele mai multe ori nu mai era nevoie de tragere, lovitura în sine fiind de ajuns. Leziunile potenţiale (tăieturi, despicături) apărute în urma luptelor cu asemenea arme depindeau de forţa loviturii, de experienţa celui ce folosea sabia, de unghiul de incidenţă, precum şi de porţiunea de corp afectată. În cazul loviturilor cu amplitudine mare, intervenea forţa de inerţie conferită de greutatea armei, dar şi a ambelor braţe ridicare spre a lovi şi reteza. Acest gen de sabie presupune şi un anume gen de eroism care, combinat cu caracteristicile de excepţie ale armei, poate justifica asocierea aproape exclusivă a geto-dacilor cu Falx Dacica. Ataşamentul acestor daci pentru o asemenea armă nu rezidă doar din calitatea materialului şi eficacitatea formei, dar trebuie pus în legătură şi cu acea detaşare pe care dacii o aveau în faţa morţii. Cercetarea acestui filon spiritual şi din perspectiva unei mentalităţi a războinicului geto-dac poate oferi date suplimentare despre sabia încovoiată şi ascensiunea ei meteorică în cadrul fenomenului militar antic geto- dac.

Falxul este arma tipică de luptă a dacilor, apărând figurată pe numeroase monumente, dar şi pe monedele imperiale din secolele II şi III e.n. Este plină Columna de la Roma de asemenea săbii, iar Monumentul Triumfal de la Adamclisi are pe metopele sale sabia naţională a poporului geto-dac. Aceasta nu apare în mormintele căpeteniilor locale, ca ofrandă către cel decedat, pentru că era prea preţioasă ca armă şi încă folositoare, fiind moştenită din tată în fiu. Împăratul Traian (53-117) însuşi a emis monezi pe a căror faţă apare scris Provincia Dacia şi unde apare o tânără femeie – probabil Zeiţa Dacia – ce stă pe un tron, ţinând strâns în plan vertical şi vizibil o sabie de tip „sicca” curbă îndreptată cu vârful spre emblema Legiunii a V-a Macedonica şi având la picioare un leu, simbolul Legiunii a-XIII- Gemina. Aria de răspândire a acestor monede cuprinde întregul teritoriu al provinciei Dacia, dar prin schimburile comerciale efectuate au ajuns şi în provinciile învecinate precum Moesia Inferior, Moesia Superior şi Pannonia Superior. Aceste monede cunoscute ca „Provincia Dacia” au fost emise pentru Filip I Arabul, dar şi pentru Marcia Otacilia, Filip II Iunior, Traianus Decius, Herrenius Etruscilla, Herrenius Etruscus, Hostilianus, Trebonianus Gallus, Volusian, Aemilian, Valerian si Gallienus. Imaginea falxului mai apare pe un bloc de calcar, dar şi într-o altă reprezentare pe o placă de marmură, ambele descoperite la Grădiştea Muncelului şi adăpostite de Muzeul din Deva. Pe această placă apare numele Legiunii romane a IV-a Flavia Felix, gravat sub formă de săbii curbate, spre a se înţelege faima acestui tip de armă în epocă.

Din cauza eficacităţii acestei săbii încovoiate a apărut şi sinistra faimă a acesteia, pe care a dobândit-o în special în timpul celor două războaie daco-romane, cele ce au pus capăt existenţei regatului dac. În lucrarea „Cesarii” a lui Flavius Claudius Iulianus (împăratul Iulian Apostatul; 361-363 e.n.), există un posibil citat din dispăruta „De bello dacico”, ce redă o caracteristică a dacilor, care ar fi fost făcută chiar de Traian: „Voi știţi, Jupiter și ceilalţi zei, că primind Imperiul acesta lâncezind și slăbit din toate părţile lui, de tirania care îl macină de multă vreme înăuntru și de desele invazii din afară ale dacilor, am fost singurul care a îndrăznit să atace aceste popoare care locuiesc dincolo de Danubiu. Am subjugate chiar pe acești daci, cea mai războinică naţiune de dintre neamurile ce au existat vreodată, nu numai prin virtuţile corpurilor lor, dar și prin acele învăţături ale lui Zamolxis, care este la ei în cea mai mare veneraţie, săpată adânc în inima lor. Pentru că necrezând că mor, ci numai își schimbă locuinţa, merg la moarte mai veseli ca în orice altă călătorie.” (Kaesares, I, 420).

Desemenea, despre efectele năucitoare ale atacurilor cu aceste Falxuri ne putem da sema şi din citatul următor: A plecat la război (Traian) cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştrii, şi nu se singhiseau de loviturile de săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor” (Fronto, Pricipia Historiae, II (trad. în „Izvoare privind istoria României”, I, 1964, pag. 533).

Știm că pe Columna lui Traian, în afară de sinuciderea lui Decebal, este figurată și sinuciderea dacilor răniţi în luptă, expuși să cadă prizonieri. Preferau acest mod de moarte, unei vieți de sclav. Herodot (sec. V î.e.n.), în ale sale „Istorii” în 9 cărţi, relatează: „Iată cum se cred nemuritori geţii: ei cred că nu mor și cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis… Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorţi, cu porunca să-I facă cunoscute lucrurile de care de fiecare dată au nevoie. Iată cum îl trimet pe sol. Unii din ei primesc poruncă să ţină trei suliţe, apucând de mâini și picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis și ridicându-l în sus, îl asvârl în suliţe”. Iar despre Zamolxis, care înainte de a fi zeificat a fost un muritor, spune că îi învaţă pe geţi că „nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi și vor avea parte de toate bunătăţile” (Istoriai, IV, 94.05). Strabon (63 î.Hr. – 19 e.n.) completează pe Herodot cu privire la cultul lui Zamolxis, localizând peștera în care se retrage periodic în muntele sfânt Kogaionon, și menţionează pe preotul Deceneu, zeificat apoi, care l-a ajutat pe Burebista să-i aducă pe geto-daci la abţinerea de la vin și ascultare faţă de poruncile sale (Geografia, VII, 3.11.303). Platon (sec. V-IV î.Hr.), reproducând spusele unui medic trac, ucenic al lui Zamolxis, spune: „Trebuie să-i dăm îngrijire trupului, dimpreună cu sufletul… dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă” (Charmides, 156.d). Marele nostru cercetător Mircea Eliade explică prin evoluţie caracterul sacru al regalităţii geto-dace, relatat de Strabon, și subliniază importanţa istorică a acestei căutate confuzii între uman și divin.

În arenele romane a apărut după războaiele cu dacii gladiatorii numiţi Sicarius, care erau de origine geto-daco-tracă şi care luptau înarmaţi cu sica (sabia curbă). Denumirea acesta s-a folosit apoi şi pentru haiducii începuturilor (tâlharii la drumul mare), pentru că şi ei foloseau un cuţit curb care rănea grav. Purtători de sica au mai fost şi zeloţii, membrii unei secte evreieşti, cunoscută pentru opoziţia agresivă faţă de stăpânirea romană, dar şi faţă de politeism. Ei erau numiţi zeloţi de la „zeal” sau „plin de zel, de râvnă, de ardoare”. Zelotul este cel care vădeşte zel şi este râvnitor, zelator sau perseverent, plin de de ardoare. Mitologia greacă are pe Zeul Zelus, ca fiu al lui Pallas-Athena şi al lui Styx (râul care separa Lumea Viilor de Lumea Morţilor. Zelus (Înţelepciune şi Ură) împreună cu fraţii săi Nike (Victoria), Kratos (Puterea), şi Bia (Forţa) au fost gărzile de corp înaripate care făceau parte din suita lui Zeus şi îi păzeau Tronul de Domnie. Zelus personifica dăruirea, emulaţia, era dornic de rivalitate, invidios, gelos, dar având mult zel. Englezescul „zeal” (zel) este derivat din numele lui. Zelus a mai fost identificat cu Agon (concurs, concurenţă, conflict antagonic, antagonism) şi a avut legături cu Eris (reprezentarea feminină a discordiei). Împreună cu Zeus a născut-o pe Ate, Zeiţa Crimei. La nunta zeiţei Tethis, nefiind invitată, a aruncat un măr vrăjir pe care era scris cu litere de aur inscripţia: „Celei mai frumoase!”. Acest prim Măr al Discordiei a făcut să apară rivalitatea dintre Hera, Atena şi Afrodita. Romanii o numeau Discordia. Era sora Zeului Războiului Ares. Mai târziu va fi alungată din Olimp, muntele sfânt al zeilor.

Istoria sabiei încovoiate nu s-a oprit la începutul secolului al II-lea e.n., căci o parte însemnată a războinicilor daci au fost încorporaţi în structurile armatei imperiale, ducând cu ei, dacă nu arma în sine, cel puţin amintirea ferocităţii sale. Sabia încovoiată, element definitoriu pentru noua provincie, ca simbol al Daciei învinse, întâi temut apoi ostracizat, va fi integrat în ideologia imperială, iar de aici va pătrunde în conştiinţa antică drept emblemă a personalităţii şi faimei războinice a tracilor din Balcanii de Nord şi, într-un final, a dacilor. După războaiele daco-romane, datorită rezultatelor maxime date în luptă, unităţi dacice purtătoare de falxuri au fost incluse în marea armată imperială şi au ajuns şi în alte regiuni ale Imperiului Roman. În Northumbria, acolo unde un zid uriaş de peste 100 de kilometri taie insula Marii Britanii în două, despărţind Scoţia de Anglia, a existat o cetate care a fost locuită de daci. Construit la marginea de nord a Imperiului Roman ca o pavăză împotriva barbarilor, Zidul lui Hadrian avea 16 forturi ridicate de-a lungul zidului. Dintre toate, cel mai mare, era cel populat de daci, Fortul Banna (de la Ban, Banat, Bănat), cel mai bine păstrat şi cel populat şi după retragerea trupelor romane şi chiar după destrămarea Imperiului Roman. Banna a fost botezat Birdoswald de către englezi. Toate actualele aşezări din apropierea zidului poartă numele vechilor forturi: Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester. Toate aceste „Chester” au în paranteză trecut numele vechi de „Deva”, nume provenind din dacicul „Dava”, adică „Cetate”, ca şi în Dacia unde avem Pelendava, Sargidava, Buridava, Petrodava, Ramidava, Piroboridava, Singidava, etc. Încă prin secolul XII hrisoavele mai amintesc de un anume Radul, mare stăpân de oi din Birdoswald, urmaş al acelor trupe de daci cantonate aici, ce au rămas şi până în zilele noastre. Fortul a fost ridicat şi locuit de 1000 de soldaţi din Cohors I Dacorum, recrutaţi de Hadrian pe la 120-125, ca să lupte împotriva scoţilor, iuţilor şi picţilor de la miazănoapte. Dacii au fost cei mai numeroşi, dar şi cei mai buni luptători de aici de la Marele Zid. Aici au luptat Cohors Primae Aelia Dacorum, Cohors I Thracum, Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum şi Cohors IV Thracum. Printre multe lucruri ciudate legate de arhitectura celor construite de daci aici trebuie să menţionez existența unei construcții speciale, respectiv „Basilica exercitatoria” sau „Biserica de exerciţii militare”. Clădirile imperiale erau standard pe tot cuprinsul imperiului, dar nu există în tot Imperiul Roman o asemenea clădire cu o asemenea destibație. În această biserică cu faţa îndreptată spre răsărit se antrenau ostaşii, sub protecţie divină. Nicăieri în lumea antică nu a mai fost descoperită o asemenea biserică dedicată antrenamentelor militare. Aici se antrena o armată sfântă, o armată a Nemuritorilor Daci purtători ai Sabiei Curbe, armata celor mai buni luptători de pe Marele Zid, pregătiţi să-şi dea viaţa în bătălie atât de departe de ţara lor dragă. Pentru aceşti luptători lupta era sfântă, la fel ca şi moartea. În zidul sanctuarului de aici s-a descoperit o inscripţie din anul 219 dedicată marelui „tribun dac” Menander, rang înalt acordat rareori unui „auxiliar”, inscripţie pe care tronează o sabie dacică curbată, o sicca, o marcă a Daciei, o armă etnică a tuturor luptătorilor danubieni. Întradevăr, este uimitor să descoperim Sicca, Falx Dacica, Arma Ascunsă, cea mai temută armă a antichităţii, tocmai în Scoţia. Pe lângă această piatră memorială au mai fost descoperite aproape 20 de alte asemenea inscripţii, cu Sicca şi simbolul frunzei palmate lăsate de cohortele dacice. Nici una nu a mai rămas la Birdoswald. Toate sunt ascunse prin arhive subpământene, prin beciuri nevizitabile, ca o taină ce nu se doreşte a fi aflată. Arheologul scoţian Robin Birley spune despre luptătorii daci: „Au fost strălucitori. Briliant! Atât ca luptători, ca loialitate, dar şi ca civilizaţie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm înainte de a-i cucerii, dar s-au temut chiar şi după, când i-au chemat să lupte în legiunile lor. Erau luptători remarcabili. Se băteau fără teamă de moarte şi mureau râzând, deoarece credeau că sufletele lor sunt nemuritoare. Însuşi titlul „Aelia” era o mare onoare, căci deriva din numele întreg al împăratului Hadrian, denumire care putea fi câştigată numai datorită unui serviciu militar sau cultural ieşit din comun. La început au fost trimişi în faţa Zidului, într-un avanpost numit Bewcastle, ca să se bată primii cu triburile barbare. Trimişi, oarecum, la sacrificiu, la un fort aflat într-o zonă deschisă, pustie, fără zid, fără păduri, fără nimic în jur. Asta, tocmai fiindcă se cunoşteau curajul şi devotamentul lor în luptă. Se credea că vor muri, însă ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, şi aici au trăit până la sfârşit. Au primit pământuri, drepturi, ranguri. Au rămas pentru veşnicie acolo, în cetatea lor. Da. Au fost, fără îndoială, dintre cei mai buni luptători aduşi să lupte aici, la Zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini.”

După retragerea Imperului Roman la sud de Dunăre, pentru geto-daci a urmat o perioadă destul de grea. Cum au supravieţuit trecerii tăvălugului teribil al popoarelor migratoare, creând un modus-vivendi împreună cu aceştia, nu ştim. Nu avem izvoare de la ei, dar reţinem cum îi numeau nemţii în secolul XI – vlahi/valahi sau blaci, tot un vechi cuvânt autohton (derivat din „wall” = perete, pentru că ei au ridicat mii de kilometri de Valuri de pământ Troiene, balize-semn al locului până unde s-au ridicat apele la Marele Potop Planetar) denumire pe care o regăsim, tot atunci (secolul XI), în Rohonczy codex, care ne înfăţişează o Dacie, ca Stat naţional întins şi puternic, condus de voievodul Vlad, cel ce luptă contra maghiarilor pe Tisa şi contra uzilor – alţi migratori – pe aliniamentul de la Rarău la Marea Neagră, cel ce primeşte solii occidentale sau bizantine, pentru a-i fi de ajutor contra barbarilor fără de ţară. Au urmat domniile din Ţările Române, şi Marea Unire, cea care avea să împlinească un dor de milenii al poporului român, care avea să aducă unitatea tuturor românilor într-o singură vatră strămoşească.

Teroarea romanilor

Flaxul dacic, această sabie neobişnuită prin forma ei, era de două dimensiuni: pentru a fi folosită cu două mâini, având peste 60 cm, şi pentru utilizarea cu o mână, având aproximativ 40 cm.

La flax, adică sabia cea pentru două mâini, mânerul era suficient pentru a putea fi apucat, iar lama era de câţiva centimetri lăţime, subţiindu-se înspre vârf, curbura era pronunţată şi tăişul era pe interior, ca la secerele actuale.

Acest tip de sabie a înlocuit, la sfârşitul secolului I î.Hr., spada lată cu două tăişuri, de tip celtic, folosită până atunci. După încheierea războaielor cu dacii, Traian a plecat să lupte cu parţii, conform istoricului Cornelius Frontonius: „… împreună cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştri, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de armele încovoiate ale dacilor”.

Apariţia acestei arme în arsenalul dacic a reprezentat o asemenea ameninţare – căci flaxul reteza cu uşurinţă braţul, piciorul, sau găurea coiful ori scutul -, încât romanii au fost nevoiţi să-şi modifice echipamentul miliar, prin adăugarea de apărători metalice pentru antebraţe şi întărirea calotei coifurilor, cu două benzi metalice în formă de cruce.

Deocamdată, flaxurile dacice reprezintă rarităţi arheologice, fiind găsite numai două exemplare. Însă importanţa lor în istorie se pare că a fost mare, de vreme ce găsim reprezentări ale sabiei curbate a strămoşilor noştri şi pe Columna lui Traian (în scena numerotată LXXII, înfăţişând ultima confruntare armată din timpul campaniei din 101-102, d.Hr.), şi pe un monument descoperit la Grădiştea Muncelului, pe care este inscripţionat numele Legiunii IV Flavia Felix, iar cei doi „f” au fost reprezentaţi prin două arme curbe, iar cifra „IV” este realizată din pumnale drepte, romane.

O altă reprezentare o avem pe un denar bătut de Traian după cucerirea Daciei. Pe reversul monedei este înfăţişat un dac, purtând căciula specifică (pileus) pe cap, aşezat pe scut, într-o atitudine blazată, iar jos se află un flax

Imaginea actuală a Îngerului Morţii ca personaj sinistru purtător de coasă poate veni şi din sentimentul de groază pe care îl aducea un luptător cu Falxul Dacic, secerător de capete şi apărător de ţară. Ca semn de neuitare a acestuia s-a ridicat Monumentul „Semn Dacic” (Sabia Dacica – Falx Dacica), creaţie a sculptorului Nicolae Adam, reprezentând cea mai redutabilă armă de luptă a strămoşilor noştri. Monumentul este astfel amplasat încât anunţă intrarea în Orăştie, pe partea dreaptă a drumului, în sensul de mers al DN 7 dinspre Simeria către Orăştie, simbolizând totodată şi poarta de intrare în inima civilizaţiei dacice din Munţii Orăştiei. Semnul dacic a fost dezvelit în vara anului 2007, cu ocazia comemorării a 1900 de ani de la moartea regelui Decebal. Dacii purtători de Falx şi de steag Draco, deveniţi peste timp vlahi sau blaci ne-au transmis în paginile Codexului Rohonczy un imn al lor şi un mesaj testamentar, o deviză spre neuitare şi neatârnare: „Însetat lupt spre a birui…Dacia unită să trăiască!“ (Rohonczy Codex, 2002, V. Enăchiuc, p. 267).

Surse informationale: http://www.ziarulnatiunea.ro, http://www.vatra-daciei.ro, http://ziarullumina.ro 

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)