Floarea de colt – Craiasa Muntilor Carpati – Floarea Reginei, calauzitoarea celor trei Magi de la Rasarit

Cand se vorbeste de floarea de colt toata lumea se gandeste la ceva rar, lucru care este cat se poate de adevarat. Intalnindu-se din ce in ce mai rar, Floarea de colt (Leontopodium alpinum) a fost declarata monument al naturii si se afla sub ocrotirea legii inca din primavara anului 1933.

800px-RunolistEste o planta perena, cu o tulpina dreapta, ce poate ajunge pana la 50 – 80 cm, fara ramificatii. In pamant un rizom cilindric, acoperit cu resturi de frunze negre-brune, iar la suprafata pamantului formeaza o rozeta de frunze, din mijlocul carora se ridica o tulpina scurta de 5 – 20 cm, uneori de 30 cm, ce poarta o inflorescenta numita calatidiu, de forma unui disc, in care sunt grupate, in mod normal, florile. Floarea de colt (Leontopodium alpinum) creste pe stanci calcaroase in regiuni alpine si foarte rar in regiunile subalpine.

Mai este cunoscuta si sub numele de floarea reginei, albumeala, flocosele, albumita, flocosica. Ilforescenta este imbracata cu frunze paroase, unele mai mari, altele mai mici si care iau forma unei stelute.

Aceasta este formata din pana la 10 inflorescente cu numeroase si minuscule flori, incadrate de 5 – 15 bactee albe, dipuse radiar, ce dau intregului ansamblu infatisarea unei flori. Planta este acoperita cu peri catifelati, argintii, care ii confera o nota aparte; poate fi vazuta inflorita in lunile iulie-august.

La noi in tara, Floarea de colt poate fi intalnita in Muntii Maramuresului, Vrancei, Bucegi, Fagarasului, Capatanii, Tarcu, Retezat, Bihorului, Cozia, Ceahlau si Godeanu.

LEGENDA FLORII DE COLT DIN BUCEGI – Floarea Reginei, calauzitoarea celor trei Magi de la Rasarit

3-crai-magi-daruri2Povestea Florii de Colţ, numită şi Floarea Reginei, o regăsim promovată în dosarul de candidatură a Braşovului pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Este o legendă a oamenilor care îl aduc pe Dumnezeu în mijlocul lor prin frumusețea unei flori.

„ Acest mit este un exemplu din ceea ce înseamnă «Civilizația Muntelui». Aceasta legenda arată spiritualitatea oamenilor de la munte. Frumusețea Bucegilor si a florilor de colț modeleaza mintea și sufletul oamenilor. Eu asta înțeleg prin Civilizația Muntelui! Oare, un european vibrează la o astfel de legendă? Se întreabă cine sunt oamenii care au astfel de legende? Noi ne-am propus să promovăm tot ce înseamnă cultură prin prisma simbolului nostru, al brașovenilor, muntele”, ne spune directorul Muzeului Județean de Istorie Brașov,  Nicolae Pepene.

,,Steaua sus răsare, ca o taină mare!”

Aşa îşi încep colindul copiii veniţi cu „Steaua” să anunţe Naşterea Domnului. „În numărul de Crăciun al ziarului ,,Universul” din anul 1935, am descoperit o poveste fermecătoare, în care credinţa ţăranilor de la poalele Munţilor Bucegi a imaginat un epilog, pe cât de neaşteptat pe atât de frumos, stelei călăuzitoare a celor «trei Crai de la Răsărit»”, ne dezvăluie Nicolae Pepene sursa acestei poveşti.

Povestea de Crăciun scrisă de Nestor Urechia a fost inspirată dintr-o legendă culeasă de vestitul bucegist Niculae Gelepeanu de la un bătrân cioban Mitru, din Moeciu. Povestea a fost republicată în 2011 de Nicolae Pepene în cartea Legendele „Țării Bârsei”

Legenda începe după Geneză

Cică după ce a făcut lumea în şase zile, Dumnezeu s-a odihnit în a şaptea zi. Ca să-i mai treacă de urât, s-a dus să se plimbe în Rai. Aici, găsi fericire şi pace deplină: leii se gudurau pe lângă căprioare, lupii stau de vorbă frăţeşte cu oile, vulpile glumeau cu iepurii; într-un colţ, un uliu cât toate zilele, scărpina în cap, ca o mamă bună, un puişor de găină.

Dumnezeu era mulţumit; întâlnind pe Adam şi Eva, îi întrebă dacă aerul Raiului le priia.

  • Cum să nu ne priiască, Stăpâne plin de bunătate, se grăbi să răspundă Adam.

Dar Eva, de colo:

  • Da, da, ne prieşte, nici vorbă: numai că soarele dogoreşte prea tare şi-mi înnegreşte pielea trupului.
  • Aşa? zise, zâmbind Dumnezeu. Ei, lasă, că o să trimit ceva nori, să domolească arşiţa soarelui. Şi se îndepărtă: noaptea sosise.

O steluță sfioasă

Într-un ungher al Raiului, răsunau strigăte voioase, ca de la nişte copii jucăuşi. Apropiindu-se Domnul de acel loc, văzu o puzderie de stele, şi mai mari şi mai mici, care însoţiseră pe Dumnezeu şi acum se jucau dea v-aţi-ascunselea.

Se piteau, unele în tufişuri, altele în copaci, altele în poalele mamei Luna, care sta la o parte, supraveghindu-le pe când Luceafărul le căuta şi fugea după ele.

Le era greu stelelor să se ascundă bine de tot, din pricina strălucirii lor, care le scotea la iveală, fără de voie. Şi râdeau zburdalnice şi se zbenguiau, ca fetiţele, când ies de la şcoală.

Dar Dumnezeu zăreşte, pe lângă Lună, o steluţă stând sfioasă, strălucind cumpătat.

  • Tu, steluţo, de ce stai pe lângă mama ta Luna, în loc să te joci cu surorile tale?
  • E tare sfioasă, Doamne, lămuri Luna. Îi era teamă să nu te superi de atâta gălăgie… Şi apoi îmi povestea un vis ce-a avut: se făcea că nu mai era pui de stea, ci stea mare, luminoasă şi că într-o seară a plecat de la Răsărit şi a mers tot spre Apus…

La auzul acestor vorbe, Dumnezeu stete gânditor o clipă, apoi mângâind steluţa părinteşte, îi zise:

  • Steluţo, fiindcă eşti cuminte, să ştii că visul tău se va împlini: tu o să călăuzeşti pe cei trei Crai, care, după hotărârea mea, vor merge să se închine fiului meu iubit.

A vestit Nașterea Domnului

Trecură apoi sute de sute de mii de ani, dar Dumnezeu  nu-şi uită făgăduiala.

Când se născu Domnul Isus, se arătă, la Răsăritul Iudeei, pe cer, o stea cum nu se mai văzuse până atunci; era mare cât soarele şi luminoasă, de te orbea, când te uitai mai lung la ea.

Trei înţelepţi ai Răsăritului, trei Crai puternici, văzând steaua, înţeleseră că se născuse un împărat mare. Porniră spre Apus, să-l afle şi să i se închine. Dar, minune, steaua strălucitoare îi îndrepta într-una, noaptea risipind raze, care, prin lumina lor, stingeau luminile celorlalte stele, ziua licărind încă destul, ca să le arate, fără greş, drumul.

Dar deodată steaua se opri. Craii, cercetând împrejurimile locului, descoperiră o peşteră, în care, intrând, văzură pe pruncul Isus într-o iesle, se închinară lui şi-l dăruiră cu aur, smirnă şi tămâie.

A rătăcit până a ales culmile Bucegilor

Steaua prevestitoare a naşterii Mântuitorului îşi împlinise menirea dată de Dumnezeu.

  • Ce rost mai am eu acum? Pe cer nu mai pot sta, fiindcă Mântuitorul s-a născut. Unde să mă aciuesc? Pe Pământ? Da, poate n-ar fi rău. Vorba e să-mi găsesc un colţişor pe plac…

Plecă steaua, să-şi afle locul de repaos. Călătorea numai ziua, iar noaptea se odihnea. Trecu peste nouăzeci şi nouă de ţări, văzu fel de fel de lighioane şi tot soiul de oameni: galbeni, roşii, negri, albi.

Dar niciunul din ţinuturile peste care zbura nu-i fu pe plac, fiind locuit de oameni: aci un neam care ţinea în robie pe altul, dincolo, mai multe neamuri, pentru gustul a doi împăraţi, se războiau şi se măcelăreau fără milă. Nedreptăţi şi cruzimi, omoruri, jafuri, jale, groază, râuri de sânge… Cum să se scoboare pe acele locuri pline de oameni mai fioroşi decât fiarele cele mai sălbatice.

Aşa că biata stea rătăci mult, mult, de obosise şi zbura alene şi amărâtă pe spinarea vântului. Într-o dimineaţă, sosi deasupra unor munţi înalţi, cu coamele îmbrăcate cu o iarbă scurtă, verde. Frunţile coastelor lor erau presărate de stânci golaşe, pe ale căror ace şi vârfuri, ici şi colo, se căţăra câte un brad semeţ: mai jos, împresurând steiurile de piatră răsfirate, păduri de brazi trufaşi, în fund de tot fagi şi anini, oglindindu-se în apele strânse din izvoare, care, mai la deal, săreau, zglobii ca nişte căprioare, din stâncă în bolovan, iar, mai la vale, susurau printre pietricele şi pe nisip.

Steaua se afla deasupra munţilor Bucegi. Era acolo o linişte, o pace, cum nu întâlnise steaua nicăieri, în lunga ei rătăcire în jurul pământului. Nici chiote sălbatice chemătoare la măceluri, nici bubuituri de arme, nici plânsete, nici vaete: o tăcere adâncă, nemărginită.

floarea de colt bucegiparkSteaua nu stete mult pe gânduri: Aici mi-e locul de odihnă! Şi desfăcându-se în mii de steluţe, căzu, de se agăţă de steiurile acoase şi repezi de pe coastele şi plaiurile înalte ale Bucegilor. Şi fiecare steluţă se făcu o floare albă, în chip de stea, moale ca lâna, care nu se veştejeşte niciodată, „Floarea de colți”  sau „Floarea Reginei”.

Botezată în cinstea Reginei Elisabeta a României

„De fapt, numele de «Floarea Reginei» nu este cel popular, ci o denumire dată în cinstea Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva), căreia floarea îi era foarte dragă. Numirea ciobănească este Floarea de Bucegi, Floarea de colţi, şi mai simplu Floare”, precizează istoricul braşovean Nicolae Pepene. Este o adevarata perlă a munţilor noştri, de o frumusețe aparte şi totodată cea mai rară din întreaga floră montană, d-asta trebuie respectata si protejata

“Sa mai stau pe cer asa stralucitoare cum m-a facut stapanul, nu se poate, si apoi s-ar insela oamenii, crezand ca pe fiece seara s-a nascut Fiul. Unde sa ma aciuiesc, dar, pe Pamant?”
Si cobori steaua de pe bolta, sa-si afle locul de odihna. Calatorind peste mari si tari, peste tinuturi cu oameni mai salbatici decat fiarele, care inrobeau alti oameni, sau se razboiau pe gustul conducatorilor, intr-o zi …steaua sosi deasupra unor munti inalti cu spinari imbracate cu o iarba scunda, stanci golase si molifti trufasi. Erau Bucegii, cufundati in liniste si pace, cum nu intalnise nicaieri in lunga sa ratacire in jurul Pamantului.
Nici chiote salbatice chematoare la maceluri, nici vaete, nici plansete; o tacere adanca nesfarsita. Si, desfacandu-se in mii de stelute, cazu, de se agata de steiuri si ziduri uriase; fiecare steluta se facu o floare alba, moale ca lana; Si asa se infaptui Floarea Bucegilor.”

 

Surse orientative: www.gradina-online.ro, newsbv.ro

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)