MURUS DACICUS. Zidul de aparare al dacilor.

Tweet

Zidul dacic a fost considerat o minune inginerească a lumii antice. Parte a fortificaţiilor cetăţilor dacice, „murus dacicus“, cum era numit, părea inexpugnabil în faţa maşinilor de război antice. Nici armata romană nu a reuşit să-l doboare.

Mare parte a cetăţilor dacice care s-au constituit în inelul de apărare al marii capitale a regatului geto-dac din munţii Orăştie, Sarmizegetusa Regia, au fost înconjurate de ziduri din piatră. Dacologii, dar şi mulţi specialişti în arheologie au identificat la structura de apărare a acestor cetăţi un anumit tip de fortificaţie, numit ”murus dacicus” sau în traducere liberă ”zidul dacic”. Considerat o structură inginerească militară unicat în Europa, zidurile ridicate de daci în special în Munţii Orăştiei s-au dovedit practic inexpugnabile, mult peste tehnica militară a acelor vremuri, imposibil de spart sau de distrus cu maşinile de război ale vremii.

Dacii construiau puţin ziduri din piatră. Dar acolo unde au făcut-o, spun istoricii, aproape au atins perfecţiunea. Majoritatea cetăţilor dacice de pe teritoriul României erau construite după metodele tradiţionale, moştenite de la triburile tracice din Epoca Bronzului. Pe o zonă supraînăltaţă se construia aşezarea, fiind apoi înconjurată de şanţuri de apărare, valuri de pământ pe care în cele din urmă se ridicau palisade groase din buşteni. Excepţia o reprezentau fortăreţele din zonele montane, în special din munţii Orăştiei, acolo unde piatra se găsea din belşug. În această zonă au fost identificat de către arheologi un anumit tip de fortificaţie unicat în Europa. I-au spus ”murus dacicus” şi era deosebit de complex. Iată cum descrie ,,murus dacicus” Hadrian Daicoviciu, în lucrarea sa ”Dacia de la Burebista la cucerirea romană”

 ”Acest sistem constructiv presupune două parametre din blocuri de piatră, formate cu un emplecton din pământ cu pietriş compactat. Parametrele erau consolidate cu bârne fixate în lăcaşe de forma cozii de rândunică, cioplite în blocurile fiecărei asize”

Descrierea zidului dacic este prezentă şi la Dionisie Pippidi în ”Dicţionarul de Istorie veche a României”, parametrii fiind prezentaţi explicit.

”Murus Dacicus are de obicei o lăţime de 3 metri şi înălţime de 4-5 metri. Era construit din două rânduri de ziduri din blocuri fasonate de calcar, legate între ele prin bârne solide de lemn încastrate în blocurile de piatră în nişte jgheaburi speciale săpate în piatră. Spaţiul dintre cele două ziduri de piatră se umplea cu pământ şi piatră neprelucrată”.

Specialiştii spun că acest tip de ziduri erau de inspiraţie elenistică. Practic, urmând modelul zidurilor ciclopice greceşti, cu inspiraţia propriilor ingineri a rezultat ”murus dacicus„. Acelaşi lucru este susţinut de Hadrian Daicoviciu, care spune că zidul dacic a apărut prin retehnologizarea zidurilor de inspiraţie elenistică, folosind piatra masivă din Munţii Orăştiei.

Murus dacicus a apărut, spun istoricii, în perioada secolul I îHR şi secolul I d Hr, practic pe parcusul a 200 de ani, în perioada în care ameninţarea romană se contura la Dunăre. Cel care ar fi iniţiat ridicarea acestui tip de ziduri a fost Burebista, primul mare rege al dacilor. Cu toate acestea, murus dacicus şi-a găsit vocaţia în timpul războaielor daco-romane din perioada 101-106, fiind folosit pentru a fortifica ”inima” regatului dac al lui Decebal. Practic cu ”murus dacicus” au fost fortificate Sarmisegetusa Regia şi cetăţile care o apărau: Luncani-Piatra Roşie, Costeşti-Blidaru, Costeşti-Cetăţuie, Căpâlna şi Băniţa.

Despre aceste ziduri istoricii spun că erau inexpugnabile. Maşinile de război antice precum balistele sau berbecii erau practic inutile în faţa zidurilor dacice.

”Funcţia principală a zidului în tehnica murus dacicus pare a fi militară, construcţiile astfel ridicate fiind menite a rezista la atacuri şi asedii, fiind cerute de anume necesităţi ale războiului. Rezistenţa dată de structura solidă a lui murus dacicus este una deosebită, fiind greu de incendiat sau spart”, scrie în ”Murus dacicus, simbol al războiului sau al păcii”

Paul Pupeza.

Drept dovadă stă povestea asedierii Sarmizegetusei în 106. Cetatea a rezistat tuturor maşinilor de asediu romane şi chiar incendierii. A cedat doar în faţa trădării dacului Bicilis, care a arătat romanilor rezervele de apă ale cetăţii.

Paradoxal, deşi ”murus dacicus” rezistau la asedii prelungite şi practic nu putea fi distruse cu ajutorul tehnicii militare antice, cetăţile dacice nu erau foarte bine pregătite pentru asedii. Specialiştii spun că spaţiul mic din interiorul zidurilor şi lipsa unor rezerve importante de apă le făcea doar bastioane de apărare temporare, unde garnizoana nu putea rezista mult timp.

”Cetăţile dacice au elemente de fortificare solide, dar ele nu par făcute pentru a rezista mult timp unui asediu. Suprafaţa utilă din interiorul lor nu este foarte mare, numărul apărătorilor fiind reduse de spaţiul mic. Totodată, în interiorul cetăţilor nu s-au descoperit instalaţii pentru depozitarea apei”

  Paul Pupeza.

În schimb, pentru aceşti specialişti, cetăţile cu ”murus dacicus” par să aibă o puternică funcţie ideologică. Sunt, prin impenetrabilitatea lor, un simbol al puterii basileilor dacici, drept dovadă stând şi turnurile-locuinţă din interiorul acestora. Majoritatea aşezărilor erau din lemn şi pământ, în timp ce ”inima” stăpânirii dacice era dăltuită în piatră, înconjurată de ”murus dacicus”, zise şi zidurile zeilor, care nu pot fi pătrunse de forţa omenească.

Bibliografie orientattiva: Dacia de la Burebista la cucerirea romană – Hadrian Daicoviciu, Lucrarile lui Paul Pupeza.

Multumim surselor: jurnalulromanesc.art. enciclopedia-dacica.ro