Nemurirea sufletului în tradiţia strămoşilor geto-daci

În Antichitate, elementul frapant al religiei geto-dacilor era felul cum concepeau şi trăiau ei credinţa în nemurire. Peste tot unde se face pomenire de geto-daci, scriitorii antici nu omit să vorbească despre faptul că dacii se credeau nemuritori. Deşi aproape la toate popoarele lumii antice găsim credinţa într-o viaţă de după moarte, care avea şi un cult corespunzător, nemurirea în care credeau dacii ajungea să fie de neînţeles, îi mira şi tulbura pe toţi anticii şi în special pe greci.

 

Despre natura „nemuririi sufletului” şi despre cum credeau dacii că trăiesc în veşnicie s-a discutat foarte mult şi constituie al doilea element extraordinar, alături de monoteismul lor originar. S-a vehiculat ideea că dacii, atunci când vorbeau despre nemurire, nu se refereau la nemurirea sufletului, ci la o nemurire fizică. În defavoarea acestei idei vine un important episod povestit de Platon în dialogul „Charmides”. În această istorisire se arată cum Zamolxis îi învăţa pe medicii daci cum să vindece întregul, dacă vrei să vindeci trupul trebuie să vindeci şi sufletul:

 

 

„Zamolxe, regele nostru, care e zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet şi că tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă acesta merge rău, este peste putinţă ca partea să meargă bine. Toate relele şi bunurile trupului şi omului îndeobşte pornesc de la suflet, care înrâureşte asupra trupului precum capul înrâureşte asupra ochilor. Prin urmare, întâi de toate şi mai presus de orice, trebuie să îngrijim de suflet, dacă vrem să fie în bună stare capul şi trupul întreg” (Platon, Dialoguri, Iaşi, 1993).

Din acest episod reiese un lucru foarte clar, că dacii credeau în existenţa sufletului şi că acesta este nemuritor, iar viaţa de dincolo, unde merge sufletul după moartea fizică, nu era sub pământ la lumina torţelor, ci în cer lângă Zamolxis, unde străluceşte ziua eternă. Herodot menţionează foarte clar: „Sufletul este nemuritor” (Herodot IV, 93-96), ci nu trupul, iar Strabo vorbeşte în următorii termeni:

„Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire, de aceea el nu are nici un preţ, poftele lui nu trebuie ascultate, la război trebuie jertfit fără părere de rău” (Strabo, p. 296).

Strabo relatează clar că este vorba despre o credinţă în nemurirea sufletului, ci nu a trupului. Cei care susţin că dacii credeau în nemurirea trupului şi nu a sufletului nu-şi pot argumenta teoria nici lingvistic, nici arheologic, potrivit http://ziarullumina.ro

Parintele Daniel Mohanu

 

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)