Obiceiuri ale tracilor după Herodot (484-425 î.Hr.)

Limba şi obiceiurile tracilor, unul dintre marile popoare ale Antichităţii, au dispărut, însă despre înfăţişarea şi modul de viaţă al lor au vorbit numeroşi autori antici. Mărturiile păstrate până în prezent îi prezintă pe traci ca pe un popor numeros, care ocupa ţinuturile Europei de Est şi ale Peninsulei balcanice, format din triburi cu obiceiuri ciudate

„Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleași la toți, afară de geți, trausi și de acei care locuiesc la nord de crestonai.

Ediția din Basel, 1559

Istoricul elen Herodot afirma că neamul tracilor era în vremea sa cel mai numeros din lume, după cel al inzilor, iar triburile tracilor, în număr de peste 100, aveau obiceiuri asemănătoare.
Potrivit istoricilor, tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciţia Minor, Sarmaţia, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia şi în alte regiuni din Balcani şi din Anatolia. Istoricul latin Arian, care a trăit în secolul al doilea, afirma că tracii sunt nu numai europeni, ci şi asiatici. De asemenea, susţinea că numele Traciei provine de la o nimfă. „Arian povesteşte că o nimfă numită Thrace, pricepută la descântece şi farmece, putea să îndepărteze relele sau să le atragă asupra cuiva, cum se povesteşte despre Medeea, Agamede sau prea cunoscuta Circe. De la numele Thrace s-a numit şi ţara cunoscută, numită odinioară”, informau scrierile lui Arian.

Cartea a V-a

Despre obiceiurile pe care le au geții, care își spun nemuritori, am vorbit. La trausi găsim aceleași datini ca și la restul tracilor – înafara celor legate de naștere și moarte, când ei fac ceea ce vom arăta. Rudele stau în jurul nou-născutului și plâng nenorocirile pe care va trebui să le îndure nou-născutul, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferințele omenești. Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind și bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul și arată cât este el de fericit în toate privințele.

Cei care locuiesc mai sus de crestonai iată ce obiceiuri au. Fiecare ţine în căsătorie mai multe femei. Când unul din ei a murit, se iscă între femeile mortului mari neînțelegeri, iar prietenii își dau toată osteneala și arată o nespusă râvnă ca să afle pe care din neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinstirea este lăudată de bărbați și de femei; apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Și după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se duce astfel o foarte mare ocară.

Iată și datinile celorlalți traci. Își păzesc însă nevestele cu strășnicie, cumpărându-le cu mulți bani de la părinți. Tatuajul este socotit semnul neamului ales, cel netatuat fiind considerat om de rând. În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul e lucrul cel mai de rușine, iar când trăiești de pe urma războiului și a prădăciunilor – spun ei – faci un lucru cât se poate de bun. Acestea sunt obiceiurile lor cele mai vrednice de luare aminte.

Tracii luptau având pe cap căciuli din piele de vulpe, pe trupuri tunici şi, deasupra, mantale lungi, împestriţate. Purtau încălţăminte şi pulpane făcute din piele de căprioară. Erau înarmaţi cu suliţe, scuturi uşoare, săbii mici, informa Herodot. Plutarh a trăit între anii 46 şi 120 şi a relatat, în lucrarea biografică Vieţi Paralele despre modul în care arătau războinicii traci.
„În prima linie de luptă mergeau tracii, despre care se zice că îngrozeau numai cu înfăţişarea lor – nişte bărbaţi înalţi având drept arme nişte scuturi strălucitoare şi cnemide (n.r. apărători de picioare) bine închise şi fiind îmbrăcaţi cu tunici negre. Ei agitau pe umărul drept săbii de fier cu două tăişuri, lungi şi grele, ţinându-le ridicate în sus”, afirma Plutarh, descriind armata lui Perseu.

Singurii zei pe care îi cinstesc sunt Ares, Dionysos şi Artemis. Dar regii lor, fără ceilalți cetățeni, cinstesc dintre zei îndeosebi pe Hermes și jură numai pe el, susținând că se trag din acesta.

Pomponius Mela a trăit în prima jumătate a secolului I şi a relatat despre traci în opera Descrierea Pământului. Afirma că ţinuturile locuite de traci erau sărace, neroditoare şi friguroase, iar numărul bărbaţilor îl depăşea cu mult pe cel al femeilor.
„Tracia este locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă fiecare alt nume şi alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite. Unii cred că sufletele celor ce mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii cred că, deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite. Alţii cred că sufletele lor mor negreşit, însă este mai bine aşa decât să trăiască. De aceea la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii, dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc”

Iată cum se fac înmormântările oamenilor bogați. Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale și, după un mare ospăț, înainte de care îl jelesc, îl înmormântează pe răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă și statornicesc felurite întreceri, la care răsplățile cele mai însemnate se dau luptelor în doi – cum este și firesc acest lucru. Așa se fac înmormântările tracilor.”

TATUAJELE TRACILOR
Clearh din Soloi a trăit în secolul IV î. Hr. şi a relatat despre originea tatuajelor purtate de traci: „Nevestele sciţilor au tatuat trupurile femeilor trace – ale acelor traci care locuiesc în vecinătate la vest şi nord – făcând un desen cu ace. De aceea, după mulţi ani, femeile trace care fuseseră batjocorite au şters urma nenorocirii lor într-un fel special gravând desene şi pe restul pielii, pentru ca semnul insultei şi al ruşinii ce se aflau pe ele, să fie socotit că intră în desenul ornamental şi să şteargă ocara prin calificativul de podoabă“.
Dyon Chrysostomos, în lucrarea sa „Discursuri”, vorbeşte despre tatuajul făcut de triburile trace, în special de femei cu fierul înroşit în foc, prin arderea sucesivă a pielii.

„Ai fost vreodată în Tracia? N-ai văzut oare acolo femeile libere pline de semne făcute cu fierul roşu şi care cu atât au mai multe semne şi mai variate cu cât se arată a fi mai nobile şi din părinţi mai de ispravă?”. „Nu-i lăudăm nici pe traci, care până astăzi îşi tatuează femeile ca să-l răzbune pe Orfeu”, afirma Plutarh.

Sursa imaginilor: Biblioteca Națională a României (Herodotus, Historiae libri IX. Interprete Laurentio Vala, Basileae, 1559)

Sursa traducerii: V. Iliescu, V. Popescu, Gh. Ștefan, Izvoare privind Istoria României (Fontes ad Historiam Dacoromaniae Pertinentes). Vol. I. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, București, 1964 (pe www.dacoromanica.ro)

Alte surse: www.tiparituriromanesti.wordpress.com, www.ziare.com, www.adevarul.ro

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)