SIMBOLISTICA GETICĂ A POMULUI VIEŢII. CREDINŢA GETO-DACILOR ÎN NEMURIRE SE BAZA PE CARACTERISTICA DE REGENERARE A POMULUI VIEŢII

Între secolele V-IV î.e.n., în ţinuturile stăpânite de geţi, se năştea un simbolism care îşi avea originea într-un trai în care fiecare zi era încărcată de sacralitate. Utilizat necontenit de atunci până în prezent, abia în secolul XII e.n. acest motiv este denumit rinceau (din limba franceză, ceea ce înseamnă „frunziş”). Originea mitică a Pomului Vieţii are la bază o ideaţie elaborată în legătură cu marea zeiţă a vegetaţiei, ca simbol al fertilităţii terestre şi, prin amplificare, al fertilităţii cosmice.

Fotografia postată de Pintilie Stefan Cristian.Reprezentarea pomului vieţii, format din axul-coloană având poziţionat în vârf simbolul V, iar în partea opusă, un triunghi, sugerând ramificaţiile rădăcinii, are la bază practica preistorică prin care anumiţi arbori sacrii erau descoronaţi, pomul având în continuare rădăcinile înfipte adânc în pământ, rezultând astfel un capitel din cioate de ramuri dispuse în crăcană sau Y.


Trei simboluri de regenerare: simbolul „V” al Marii Zeiţe, bucraniul-uter şi pieptenele-perie, au fost grupate începând cu epoca bronzului, pentru o amplificare a semnificaţiei sacre, într-o anumită ordine care s-a păstrat de-a lungul timpului. Conform Glosarului de simboluri întocmit de Marija Gimbutas – una dintre cele mai reprezentative figuri ale arheologiei secolului al XX-lea – V-ul reprezintă emblema Zeiţei Pasăre, derivată din triunghiul feminin, atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare. În opinia lui Harald Harman – unul dintre cei mai mari experţi în paleografie din Statele Unite – simbolul actualei litere V a fost considerat de locuitorii Vechii Civilizaţii Europene ca simbol iniţiatic, care reprezintă trecerea de la perioada oamenilor vânători-culegători la cultivatori, devenind ulterior simbol magic care reprezintă Divinitatea, literă de Simbolistică Zeiască. Simbolul bucraniul-uter – reprezentat prin două volute opuse (doi are mai multă putere procreativă decât unu, iar în arta Vechii Europe, din neolitic până la sfârşitul culturii minoice, se regăseşte deseori motivul dublului) – capătă o importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu, devenind o reprezentare a uterului, iar simbolul pieptene-perie este asociat cu vulva, cu apele curgătoare, fiind un simbol al abundenţei.

 

Photo


La trecerea de la epoca bronzului spre prima epocă a fierului, Pomul Vieţii, aflat la limita expresiei artistice şi format din elemente simbolice aparţinând constituţional aceluiaşi simbolism al fecundităţii cu aplicaţii în toate nivelurile cosmice, pierde o parte din semnificaţia magico-mitologică şi se complică arhitectonic. În a doua jumătate a mileniului I î.e.n, se produc câteva schimbări semnificative în modul de reprezentare a Pomului Vieţii: perechile de ramuri devin, în principal, foliolele unei frunze de palmier, căpătând aspectul unei palmete, spiralele serpentiforme se întregesc devenind volute în „S” apoi se multiplică alternativ, iar pieptenele a fost înlocuit printr-un triunghi sau prin reprezentarea realistă a rădăcinii, pentru ca în final să capete forma unei plante, rizom, arbust, tufă.

Fotografia postată de Pintilie Stefan Cristian.

 

Această ornamentică, din punct de vedere plastic, constă dintr-o succesiune de coarde de viţă de vie – simbolizând regenerarea ciclică a naturii, care izvorăsc şi se revarsă din rizom. IZVORUL – plantă, rizom, arbust, tufă – exprimă sursa manifestării Cosmosului, apariţiei formelor. Viaţa, adică realitatea, se află concentrată într-o anumită substanţă cosmică, localizată la nivelul IZVORULUI, din care derivă, prin descendenţă directă sau participare simbolică, toate formele vii. Rizomul ieşind din ape exprimă, ca simbol, însăşi procesiunea cosmică. Apele reprezintă ceea ce este non-manifestat, germenii, latenţele; simbolul floral reprezintă ceea ce este manifestare, creaţia cosmică. „Apă, tu eşti izvorul tuturor lucrurilor şi tuturor fiinţelor!” spune un text indian, sintetizând lunga tradiţie vedică. Apele sunt temeliile întregii lumi; ele sunt esenţa vegetaţiei, elixirul nemuririi, ele asigură viaţă lungă, forţă creatoare şi sunt principiul tuturor tămăduirilor.

RFotografia postată de Pintilie Stefan Cristian.eprezentarea CÂRCEILOR RAMIFICAŢI la intervale mai mult sau mai puţin regulate (pe care francezii au denumit-o sec rinceau), este mai mult decât un „frunziş”. Ea reprezintă baza expresiei vegetale a nemuririi, semnifică actualizarea Creaţiei, „stabilirea fermă deasupra apelor”. Similar stâlpului (Axis mundi, care se vede pe Cer sub forma Căii Lactee) sau copacului cu crengile tăiate, al cărui vârf iese prin deschizătura din acoperişul locuinţei (şi care simbolizează Arborele cosmic), COLOANA face legătura dintre Cer şi Pământ, străbate cele trei regiuni cosmice şi deschide în acelaşi timp calea către lumea zeilor.

EXPRESIA NEMURIRII, redată prin rodul forţelor sacre ale vegetaţiei: palmeta, rozeta petalată, bradul, sau prin reprezentarea Marii Zeiţe, este poziţionată central şi încadrată de cele două ramuri formate din coardele viţei de vie ramificate pe două direcţii opuse şi dispuse în oglindă. Prezenţa Marii Zeiţe alături de un simbol vegetal confirmă sensul pe care-l are arborele în iconografia şi mitologia arhaică: acela de izvor inepuizabil al fertilităţii cosmice.

 

Întraga creaţie, Pomul Vieţii, simbol al unduirii universale, al sevei germinative, se naşte dintr-un receptacul şi se sprijină pe el, înălţându-se precum copacul cel falnic care, aşa cum spuneau Legile Belagine, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îşi trage tăria. Pomul Vieţii nu este copia unui arbore real, mai mult sau mai puţin încărcat cu podoabe, ci o stilizare complet artificială. Este un simbol înzestrat cu o mare putere binefăcătoare, mai degrabă decât un adevărat obiect cultual. Putem spune că nu există un cult al arborelui însuşi; sub această figuraţie se ascunde întotdeauna o entitate spirituală. Pomul Vieţii îşi dobândeşte adevărata sa validare numai prin subordonarea la un prototip – a cărui formă nu este neapărat de ordin vegetal. El devine sacru în virturea puterii lui. Prin simpla sa prezenţă („puterea”) şi prin propria sa lege de evoluţie („regenerarea”), Pomul Vieţii repetă, rezumă şi „simbolizează” întreg Universul. El devine simbolic fără să-şi piardă atributele sale formal-concrete (palmierul-curmal la mesopotamieni, stejarul la scandinavi, bradul la traci etc.). Numai după ce anumite etape mentale au fost depăşite, simbolul se detaşează de formele concrete, devenind schematic şi abstract.

FWT Homepage Translator


CREDINŢA GETO-DACILOR ÎN NEMURIRE SE BAZA PE CARACTERISTICA DE REGENERARE A POMULUI VIEŢII
Funcţia de regenerare a pomului vieţii se manifesta şi prin asigurarea unei „tinereţi fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Într-un exemplu al unui rit de trecere similar, prezentat de Romulus Vulcănescu în Coloana Cerului, viaţa omului este substituită pomului vieţii – ca simulacru al coloanei cerului – într-un ritual, am spune pozitiv, de trecere din nefiinţă în fiinţă (considerând ritualul negativ cel de trecere din fiinţă în nefiinţă):
Coloana cerului mai pierea forţat prin raptul ei de către magicienii satului, pentru a fi îngropată într-un loc „sub numele şi cu îmbrăcămintea celor ce urmăreau astfel să le piară moartea”.
(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu) […] o viaţă violent întreruptă se continuă printr-o altă modalitate de existenţă.
Într-adevăr, suma energiei vitale, care rămâne disponibilă prin întreruperea unei existenţe departe de sfârşitul ei, este „creatoare” în sensul că este susceptibilă de a însufleţi orice obiect fabricat de mâna omului
(sursa: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han)
Post-existenţa luptătorilor geto-daci, deci nemurirea lor, este asigurată tocmai de moartea lor violentă. „Existenţa” lor se continuă prin prelungirea simbolică a „activităţii lor profesionale” de luptători. Conform credinţei luptătorilor, armele erau însufleţite, iar prin îndoire sau rupere, deci prin distrugerea lor în această lume, vor putea urma cu mai multă uşurinţă sufletul luptătorului, care şi acesta se desprinde mai uşor de trupul incinerat. Iar reprezentările Pomului Vieţii asigurau regenerarea sufletului într-un alt trup, într-o altă lume.

Pomul vieţii este reprezentat pe armele geto-dacilor, în mod special pe coifuri şi scuturi, pentru ca o parte din energia regeneratoare a acestuia să fie transferată asupra acestor ultime paveze în calea armelor duşmane şi astfel, trupul luptătorului să fie protejat. Conştientizarea acestei energii protectoare furniza eliberarea de teama morţii şi canaliza încrederea în nemurire spre un comportament de „berserkr” – luptători nordici care aveau furia unui urs şi luptau fără teamă de moarte, complet goi şi uneori fără armuri.
 
După Strabon, dacii se numiră mai întâi daoi. O tradiţie conservată de Hesychius ne informează că daos era numele frigian al „lupului”. P. Kretschmer explicase acest cuvânt prin rădăcina *dhau: „a apăsa, a strânge, a sugruma”. Dintre vocabulele provenite din această rădăcină, notăm lidianul Kandaules, numele zeului trac al războiului, Kandaon, ilirianul dhaunos (lup), zeul Daunus etc. 
Deci dacii se numeau ei înşişi mai demult „lupi” sau „cei care sunt asemeni lupilor”, cei care seamănă cu lupii. 
Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă. Mai precis, acest dapt nu poate fi înţeles decât ca o expresie a unei concepţii religioase arhaice. 
Sunt deci de reţinut două fapte: 1) pentru a deveni războinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei, în special cel al lupului; 2) se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fei pentru a semnifica preschimbarea în „lup”.
[…] se obţinea transformarea în lup prin îmbrăcarea rituală a unei piei, operaţie precedată sau urmată de o schimbare radicală de comportament. Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului, el nu mai era om, era carnasierul însuşi: nu numai că era un războinic feroce şi invicibil stăpânit de furor heroicus dar nu mai avea nimic omenesc; pe scurt, nu se mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor.
(sursa: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han)
 
Geto-dacii, prin ornamentica bazată pe energia regeneratoare a Pomului Vieţii, prezentă pe echipamentul militar, erau, mai ales în momentele în care îşi puteau pierde viaţa în orice clipă, într-o permanentă conexiune cu Cerul şi Pământul, cu divinitatea supremă Zamolxis.
Un exemplu a unei concepţii similare este prezentată de Mircea Eliade în lucrarea „De la Zalmixis la Genghis-Han”:
Dar noţiunea unui „Centru” prin care trece acel axis mundi şi care, în consecinţă, face posibilă comunicarea între Cer şi Pământ se găseşte deja într-un stadiu mai vechi de cultură. Australienii Achilpa poartă cu ei întotdeauna în peregrinările lor un stâlp sacru şi determină direcţia de urmat după înclinarea lui. Mitul povesteşte că fiinţa divină, Numbakula, după ce a „cosmizat” teritoriul viitorilor Achilpa, l-a creat pe Strămoşul lor şi le-a întemeiat instituţiile, dispăru în felul următor: din trunchiul unui arbore de cauciuc el modelă stâlpul sacru, îl unse cu sânge şi se urcă pe el până la cer, Stâlpul sacru reprezintă axa cosmică şi instalarea lui într-un teritoriu echivalează cu o „cosmizare” pornind dintr-un centru de iradiere. Altfel zis, australienii Achilpa, cu toate continuele lor deplasări, nu se îndepărtează niciodată de „Centrul Lumii”: ei sunt mereu „centraţi” şi în comunicare cu Cerul în care a dispărut Numbakula.

Tracia este locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă fiecare alt nume şi alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor mai întoarce, totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite, alţii mai cred că sufletele mor negreşit, însă că e mai bine aşa, decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi noii născuţi; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc. (Pomponius Mela, în jurul anului 1 e.n.)
La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, … (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, +21 î.e.n.)
[Zamolxis] a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului […] a făcut cunoscut geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el, nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunătăţile […] Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce […] Aduc jertfe şi benchetuiesc, ca şi cum mortul se va întoarce. (Hellanicos, în prima jumătate a secolului V î.e.n.)
[…] ei cred că nu mor şi acel care dispare din lumea noastră se duce la demonul Zamolxis. (Herodot, 484-425 î.e.n.)


Elementul sau aspectul deosebit de frapant al religiei geto-dacilor în antichitate era felul cum concepeau şi trăiau ei credinţa în nemurire. Aproape pretutindeni unde sunt pomeniţi geto-dacii, scriitorii antici nu uită să adauge calificativul de „nemuritori”. Părintele istoriei, Herodot, relatând expediţia lui Darius în Tracia, nu se poate abţine să termine fraza fără a adăuga şi a anunţa acest „miracol trac”.
Viaţa de dincolo de mormânt pe care o asigură nemurirea getică nu are aspectul sumbru al şeolului sau al infernului, ci: acei care îşi dau sfârşitul „vor merge într-un loc unde îşi vor duce traiul de-a pururi, având parte de toate bunătăţile”. De aceea, cum informează Pomponius Mela (sec. I î.Hr. şi I d.Hr.), „la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou născuţii; dar, dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc”. Iar Suidas (sec.X), transmiţând o informaţie de la Hellanicos, spune că geţii „jertfesc şi fac praznice ca şi cum mortul se va întoarce înapoi”. 
Credinţa puternică în nemurire, pe care geto-dacii o considerau ca o trecere, sau o continuare, într-un mod mai fericit, a vieţii terestre, era pentru ei suportul unei intens optimism şi curaj în viaţă, constituind într-un fel, geniul lor, cunoscut şi admirat de antichitate. Vitejia lor deosebită – potrivit unei explicaţii din antichitate – era legată de această credinţă în nemurire: „ei sunt cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite”. Iar împăratul Iulian Apostatul (361-363) pune în gura împăratului Traian (98-117) aceste cuvinte referitoare la nemurirea geţilor şi la vitejia lor: „…am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă doar locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.

BONAVENTURA VULCANIUS (1538-1614) cunoscut, printre altele, că a publicat și tradus ARGENTEUS CODEX scris în ”lingua getarum” (getică):
“Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic.” 

(Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua getarum sive gothorum”, 1597)

Meglena Parvin, arheolog la Kazanlăk, spune despre traci: Ei credeau în viața de apoi și în nemurirea sufletului, ca urmare îşi îngropau conducătorii decedaţi împreună cu caii şi câinii lor, arme, cupe pentru băut și chiar zaruri. Regii erau consideraţi fii ai Marii Zeițe Mama Pământ și ritualurile de înmormântare erau puternic încărcate simbolic. Când termina călătoria în această lume, regele trebuia să se întoarcă în pântecele mamei sale. Acesta este motivul pentru care tracii au construit movilele artificiale în jurul structurilor funerare.

„Planta nemuririi şi a tinereţii” […] era concepută cu totul diferit în India şi în lumea semită. Semiţii erau însetaţi de nemurire â, de viaţă fără de moarte; indienii căutau planta care regenerează şi reîntinereşte.
Aceleaşi concepţii întâlnim şi la greci: ei nu aspirau la nemurire, ci la tinereţe şi viaţă lungă.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
În imperiul vegetal care se întindea din Pelopones până în Carpaţii Nordici şi din stepa ucraineană până în pusta dintre Tisa şi Dunăre, încă din comuna primitivă, autohtonii au edificat aşezări, sanctuare şi drumuri. Totemizarea arborilor locali a devenit pentru ei, prin forţa lucrurilor, un mod de reflectare spirituală a vieţii desfăşurate în întregime în pădure: cultul codrilor, bazat, în primul rând, pe funcţia generală a arborelui în viaţa materială a omului şi, în al doilea rând, pe funcţia specială a arborelui în viaţa spirituală a omului. În aceste condiţii, s-a închegat o dendolatrie locală complexă, cu implicaţii şi consecinţe practice în domeniul silviculturii primitive. 
Pentru riturile şi ceremoniile care se desfăşurau sub arborele sacru se invocau acte de rugăciune, de divinaţie, de magie propriatorie, prezenţa vegetală a zeului uranic sau chtonian substituit prin el, a eroului civilizator şi salvator sau a eroului eponim care l-a consacrat. 
(sursa: Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului)
Din păcate, avem puţine informaţii despre locurile de cult ale geţilor, menţionate – prin descoperiri – fiind doar incinta de la Sboryanovo şi sanctuarele de la Căscioarele (jud. Călăraşi), descoperirile de aici fiind însă piese de o valoare deosebită (conţin reprezentări antropomorfe şi zoomorfe). Apare astfel un contrast major între relatările autorilor antici, impresionaţi de specificul religiei geto-dace şi absenţa, cvasitotală, a unor edificii de cult datate în perioada secolelor V î.Hr.-III d.Hr.
Spre deosebire de panteonul grec, în cel trac, după mărturia lui Herodot, Dionysos era unul din zeii principali. El era zeu al vinului, al bucuriei, dar şi al oracolelor şi al manticei, precum şi al războiului, dobândind, la fel ca şi Ares (Marte), apelativul de Enyalios „războinicul”. Pe teritoriul satriilor, tracii posedau un mare oracol al lui Dionysos, unde o preoteasă prorocea viitorul, la fel cum se întâmpla la Delphi.
Ceremoniile sacre consacrate lui Dionysos se desfăşurau mai cu seamă pe dealuri sau în munţi, în poiene şi în păduri.
Dionysos avea ca plante sacre iedera şi viţa de vie. Iedera împodobea armele de război ale tracilor, fiindcă zeul Dionysos era în acelaşi timp şi zeu al războiului iar frunza de iederă era tatuată adesea pe trupul războinicilor. Viţa de vie se pare că orna, sub forma unui tatuaj, mai cu seamă corpul femeilor, la fel ca şi imaginea unui căprior.
Cei ce luau parte la ceremoniile consacrate lui Dionysos, precum şi adoratorii lui, purtau ca un simbol al zeului thyrsul, toiag lung împodobit, la extremitatea sa superioară, cu frunze de iederă sau cu viţă de vie. 
Misteriile antice, la grecii vechi, la romani şi, în mare măsură, şi la egiptenii din antichitate, au ajuns cu timpul să constituie adevarata religie a acestor neamuri, atunci când adorarea zeilor oficiali a căzut, mai mult sau mai puţin, în desuetudine. Or, dupa mărturiile autorilor antici şi după cele ale autorilor moderni, tracii, în general, şi geto-dacii, în special, au avut culte de mistere foarte dezvoltate. Mai mult, toate misteriile elenice existente la greci, în epoca clasică, erau de origine tracă, fiind create de traci şi impregnate de spiritualitatea tracă.
(sursa: Constantin Daniel, Zalmoxis şi credinţa în nemurire) 

Demetra (greacă: Δημήτηρ) era înmitologia greacă zeița agriculturii. Era fiica lui Cronos și a Rheei. Face parte din cei doisprezece zei olimpieni.
(sursa: wikipedia)Misterele din Eleusis au fost sărbători bianuale ținute în Grecia antică în templul din Eleusis dedicate zeiței Demetra și fiicei ei Persefona din recunoștință pentru darul agriculturii. Conform legendei, eleusinii erau protejați de Demetra fiindcă se arătaseră primitori față de ea când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, atunci când o căuta pe fiica ei Persefona.
Asemeni misterelor orfice, alături de care probabil s-a dezvoltat în mod paralel, festivitățile misterelor din Eleusis aveau parțial un caracter esoteric, care presupunea inițierea și prin mitul Persefonei denotau credința în nemurirea sufletului. Conform surselor, misterele eleusine se celebrau încă din sec. al VII-lea î.Hr.. Antichitatea lor este confirmată și de descoperirile arheologice.
Pe lângă cele două zeițe htoniene, misterele au fost sărbătorite mai târziu la Eleusis și Dionis, numit acolo Iachos, era prezent drept reprezentant al forței creatoare a naturii. Cultul eleusin s-a răspândit în toată lumea, iar urmele sale se găsesc și în Egipt.

(sursa: wikipedia)Un element interesant al Misterelor Eleusiene era că, după iniţiere, mystai primeau informaţii oculte, simbolizate de ceva cunoscut sub numele de thyrsus, un toiag făcut din trestie care avea în vârf un con de pin, şi o selecţie de obiecte cunoscute sub numele general de jucăriile lui Bachus.
(sursa: Forța infinită a câmpului mental)Multe reprezentări ale zeiţei o înfăţişează ţinând în mână un toiag, având în vârf Pomul Vieţii în varianta cunoscută în Orientul Apropiat.
Fragment din Marele Relief Eleusian, cu Demeter (stânga), Persefona (dreapta) şi Triptolemos (centru). Copie romană din perioada augustană, după un original grecesc datând din perioada 450-425 î.e.n., descoperit la Eleusis şi aflat în prezent la Muzeul Naţional de Arheologie din Atena:


(sursa: wikimedia)

Mai multe divinităţi erau în strânsă legătură cu frumosul zeu de la Nysa. La Olympia, lângă Atena, unde se desfăşurau, din patru în patru ani, jocurile olimpice, se înălţa un altar consacrat lui Dionysos şi Graţiilor. De asemenea, zeiţele Demeter, Persephona, Afrodita, Artemis, Semele, Ariana, Io, aveau relaţii strânse cu cultul
său.

[…] în aceste mistere femeile bacchante jucau rolul cel mai important, bărbaţii fiind doar mai târziu admişi la ele. De asemenea, nu bărbaţii deţineau rolurile principale în cadrul practicilor ce ţineau de misterele lui Bacchus. Femeile bacchante erau cele ce organizau toată desfăşurarea acestor sărbători al căror caracter de orgie sexuală a silit Senatul Roman să le interzică în anul 186 î.e.n. considerându-le că pun în primejdie siguranţa statului şi moralitatea publică.

În ceea ce-l priveşte pe Zamolxis, acesta se dovedeşte un foarte bun cunoscător al semnificaţiilor simbolice care străbat întreaga preistorie: peştera în care se ascunde, pentru a-şi face credibile ideile, avea deja semnificaţii care veneau din cele mai vechi străfunduri ale umanităţii; era un loc favorabil revelaţiilor, un loc unde contactul cu supranaturalul este mult mai posibil, este cel mai vechi lăcaş de cult pe care l-a cunoscut omenirea; un arhetip care acţionează în inconştientul tuturor popoarelor.
Dispariţia (ocultarea) şi reapariţia (epifania) a fost interpretată de omul de ştiinţă de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual iniţiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaşte „moartea iniţiatică”, experienţă necesară înainte de a întemeia un nou mod de existenţă (rege mesianic, profet, mag, legislator). Asemenea scenarii erau relativ des întâlnite în lumea mediteraneană.


Relatarea lui Herodot, cea mai credibilă în ceea ce-l priveşte pe Zamolxis, nu are conotaţiile unui ritual şaman […]; ne aflăm, mai mult ca sigur, în faţa unor Mistere (Ceremonii secrete de iniţiere). Ele constau în drame liturgice, revelaţii orale, în prezentarea de locuri şi obiecte sacre „hiera” care au intime legături cu moartea şi învierea simbolică a unui zeu, zeiţă, divinitate a vegetaţiei, erou. Misterele au în esenţă acelaşi scop: obţinerea unei vieţi preafericite într-o altă lume şi o viaţă superioară în această lume; au acelaşi mijloc: iniţierea; au acelaşi simbolism: ciclul vegetal.)

https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/3-1-1-2-rinceau—simblolistica-getica-a-pomului-vietii

 

 

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)