TAURUL, veriga de legătură între regenerarea şi viaţa fără de moarte, asociată cu POMUL VIEŢII, şi nemurirea dobândită prin iniţierea în CULTUL SOLAR AL LUI ZAMOLXIS

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Primele lucrări de mitologie comparată au considerat că întreaga umanitate a cunoscut cultul soarelui. Însă, în anul 1870, etnologul A. Bastian a observat că acest cult nu se întâlneşte decât în câteva regiuni ale globului, iar jumătate de secol mai târziu, Sir James Frazer, reluând problema în cadrul minuţioaselor sale anchete asupra adoraţiei Naturii, va remarca faptul că acest cult s-a dezvoltat numai în Egipt, Asia, Europa arhaică, Mexic şi Peru. Sunt exact zonele în care Pomul Vieţii a fost venerat şi, conform dovezilor arheologice, la începutul epocii bronzului heliolatria s-a suprapus peste un cult al Pomului Vieţii care avea origini în perioada neolitică. 

[…] încă din epoca bronzului, exista, în nordul Europei, un mit al armăsarului Soarelui (cf. carului solar al lui Trundholm) şi că, aşa cum a arătat R. Forrer în studiul său Les chars cultuels prehistoriques, carele cultuale preistorice, create pentru a reproduce mişcarea astrului, pot fi considerate prototipul carului profan.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
Taurul, simbolizat stilizat prin bucraniu, ocupă poziţia centrală în reprezentarea specifică epocii bronzului a Pomului Vieţii. Si tot din epoca bronzului avem primele dovezi arheologice ale utilizării simbolismului reprezentat de capul de taur (sau bour), având plasat în frunte un simbol solar – redat prin rozeta petalată, în exemplul rhytonului de la Micene. Acest simbolism a fost utilizat ulterior de geto-daci, şi îl regăsim pe rhytonul de la Mehedinţi şi pe capetele de taur din tezaurul de la Craiova.
În simbolismul taurului, vitalitatea sa şi fertilitatea masculină îl asociază cu soarele şi reînvierea. Toate ambivalenţele, toate ambiguităţile se regăsesc în simbolistica taurului. Apa şi focul: taurul este lunar, asociindu-se riturilor fecundităţii; solar, prin focul din sângele lui şi strălucirea sămânţei sale. Pe mormântul regesc de la Ur se înalţă un taur cu cap de aur (soarele şi focul) şi cu falca de lapislazuli (luna şi apa). El este uranian şi htonian. Prin practicarea taurobolului – iniţierea printr-un botez cu sânge – credinciosul care voia să beneficieze de această inţiere cobora într-o groapă anume săpată şi acoperită cu un soi de grilaj, iar deasupra lui era omorat, cu un par sacru, un taur al cărui sânge îl scălda pe cel din groapă. Acesta devenea renatus in aeternum, renăscut la viaţa veşnică, iar energia vitală a animalului regenera corpul şi poate sufletul.

Taurul şi trăsnetul au fost de timpuriu (încă din 2400 a. Ch.) simbolurile conjugate ale divinităţilor atmosferice. Mugetul taurului a fost asimilat, în culturile arhaice, uraganului şi tunetului; atât unul cât şi celălalt erau o epifanie a forţei fecundante.

În secolul al VI-lea e.n., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale, iar insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Într-adevăr, templele de la Sarmizegetusa şi de la Costeşti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.

Cu privire la credința geților în nemurire menționată de Herodot, Eliade, urmând studiile lui Linforth, face o precizare esențială în înțelegerea cultului zalmoxian, anume că „imortalizarea”, după termenul folosit de Eliade, „se dobândea prin intermediul unei inițieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de misterele grecești și eleniste”. Însă, toate misteriile elenice existente la greci, în epoca clasică, erau de origine tracă, fiind create de traci şi impregnate de spiritualitatea tracă. Aşa cum scria Herodot, geţii se cred nemuritori; credinţa lor este că ei nu mor ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon); unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis. Iar Zamolxis sau Gebeleizis, a cărui etimologie poate fi explicată prin radicalii indo-europeni *g’hel – „a sclipi; galben; verde *soare”; *g’el – „limpede, luminos” sau *guer – „a strălucii”, era un zeu urano-solar.
S-a crezut odinioară, în timpurile eroice ale istoriei religiilor, că întreaga umanitate a cunoscut cultul soarelui. Primele lucrări de mitologie comparată îi descopereau – pretutindeni, s-ar putea spune – vestigiile. Totuşi, încă din 1870, un etnolog ca A. Bastian observa că acest cult solar nu se întâlneşte, de fapt, decât în câteva regiuni ale globului. O jumătate de secol mai târziu, Sir James Frazer, reluând problema în cadrul minuţioaselor sale anchete asupra adoraţiei Naturii, va remarca inconsistenţa elementelor solare în Africa, Australia, Malanezia, Polinezia şi Micronezia. Aceeaşi inconsistenţă se verifică, cu câteva excepţii, în cele două Americi. Numai în Egipt, în Asia şi Europa arhaică ceea ce s-a numit „cultul soarelui” s-a bucurat de o favoare ce a putut deveni, ocazional, în Egipt de pildă, o adevărată preponderenţă.

Dacă se ţine seama că de cealaltă parte a Atlanticului cultul solar s-a dezvoltat numai în Peru şi Mexic, adică la singurele popoare americane „civilizate” şi singurele care atinseseră nivelul unei autentice organizaţii politice, se poate distinge o anumită concordanţă între supremaţia hierofaniilor solare şi destinele „istorice”. S-ar zice că soarele predomină acolo unde, datorită regilor, erolor, imperiilor, „istoria este în mers”.

(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)Religia indoeuropeană este una, prin excelenţă, a oamenilor liberi, chiar dacă comportă interdicţii stricte. Se constată o dualitate în atitudinea religioasă: teama de a nu ofensa un zeu, chiar involuntar, dar şi încredere, chiar familiaritate faţă de zei.
Cerul, pământul, principalele corpuri cereşti şi fenomenele naturale au fost divinizate, dar se constată tendinţa constantă de a uni naturalul cu politicul prin  intermediul simbolurilor cosmice. Zeilor celeşti şi diurni li se opun demonii care populează Cerul-nocturn sau Infernul. Soarele, împreună cu Cerul-diurn, au fost MARELE ZEU al celei mai vechi religii a indoeuropenilor. Iconografia siturilor arheologice, care pot fi cu siguranţă atribuite unor popoare indoeuropene, abundă în
simboluri solare. Cultul Soarelui a rămas mai viu în religia populară, iar mai apoi în folclor, decât în „religia politică”.

(sursa: Zamolxis. Realitate şi mit în religia geto-dacilor)
Soarele devine astfel prototipul „mortului care învie în fiecare dimineaţă”. Un întreg ansamblu de credinţe în legătură cu iniţierea şi suveranitatea […] derivă din această valorizare a Soarelui ca zeu (erou), care, fără să cunoască moartea (aşa cum o cunoaşte, de pildă, Luna), traversează în fiecare noapte împărăţia morţii şi reapare a doua zi, etern el însuşi, egal cu sine în eternitate.
„Asfinţitul” nu este perceput ca o „moarte” a soarelui (contrar cazului lunii, în perioada celor trei zile de întuneric), ci ca o coborâre a astrului în regiunile inferioare, în împărăţia morţilor. 
[…] deşi nemuritor, Soarele coboară în fiecare noapte în regatul morţilor; în consecinţă, el poate lua cu sine oameni şi, asfinţind, să-i ucidă; dar, totodată,el poate să călăuzească sufletele prin regiunile infernului şi să le readucă a doua zi la lumină, o dată cu ziua.
Din Câmpul Trestiilor porneşte sufletul faraonului în întâmpinarea Soarelui pe bolta cerească pentru a ajunge, călăuzit de el, în Câmpul Ofrandelor. […] În ciuda calităţii sale divine, faraonul câştigă dreptul de a se instala în cer prin luptă crâncenă cu paznicul „Câmpului”, Taurul Ofrandelor.
Dar, cu timpul, textele sfârşesc prin a nu mai menţiona duelul cu Taurul Ofrandelor şi defunctul urcă la cer (cf. de ex. Cartea Morţilor) pe o scară, sau pluteşte prin oceanul sideral, până ajunge, în sfârşit, călăuzit de o zeiţă, şi sub înfăţişarea unui taur strălucitor, în Câmpul Ofrandelor.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Taurul – taurul sau juncanul nu-şi arată vârsta fiind un simbol al masculinităţii şi virilităţii. Simbolismul lui poate fi totuşi ambiguu: vitalitatea sa şi fertilitatea masculină îl asociază cu soarele şi reînvierea, iar din cauza coarnelor poate reprezenta zeităţile lunare şi moartea.Taurul Apis era venerat în Egiptul antic ca simbol al creaţiei şi era adesea descris purtând între coarne discul solar al lui Ra. Era sacru pentru Osiris şi simboliza moartea.


Era sacru pentru Zeus, deoarece zeul a luat forma unui taur alb pentru a o seduce pe Europa, iar fiul lui Minos, păzitorul Minotaurului, a devenit rege al Cretei. Taurii erau de asemenea dedicaţi lui Dionysus, Aphroditei şi lui Poseidon. În unele tradiţii, datorită mugetului său ca de tunet, taurul era animalul zeilor tunetului, precum şi al zeităţii scandinave, Thor.

Simbolul zodiacal al taurului este semnul celest al taurului. Boul, care împărtăşeşte caracteristicile simbolice de putere cu taurul, este umplut cu mai puţine simboluri ambigue, el reprezintă agricultura, rabdarea, castitatea şi sacrificiul de sine.
Este al doilea semn în zodiacul chinezesc, şi semnifică echilibru şi trăinicie.

(sursa: Animalele ca simbol)

Toate ambivalenţele, toate ambiguităţile se regăsesc în simbolistica taurului. Apa şi focul: taurul este lunar, asociindu-se riturilor fecundităţii; solar, prin focul din sângele lui şi strălucirea sămânţei sale. Pe mormântul regesc de la Ur se înalţă un taur cu cap de aur (soarele şi focul) şi cu falca de lapislazuli (luna şi apa). El este uranian şi htonian. El poate apărea, ca şi câinele, în ambele forme. Un cult din Asia Mica, introdus în Italia în secolul al II-lea e.n., îmbogăţeşte cultul Cibelei (în ipostaza ei de mama a zeilor) cu o practică necunoscută până atunci la Roma: taurobolul – iniţierea printr-un botez cu sânge. Credinciosul care voia să beneficieze de această inţiere, arăta Jean Beaujeu, cobora într-o groapă anume săpată şi acoperită cu un soi de grilaj, iar deasupra lui era omorat, cu un par sacru, un taur al cărui sânge îl scălda pe cel din groapă. Acesta devenea renatus in aeternum, renăscut la viaţa veşnică. Energia vitală a animalului, socotit, alături de leu, cel mai viguros dintre toate, regenera corpul şi poate sufletul.
Cultul lui Mithra, de origine iraniană, cuprindea şi el un sacrificiu, analog ca semnificaţie, dar într-un decor ritual oarecum diferit. Armatele romane răspândiseră în întregul imperiu cultul lui Mithra, zeul Mântuitor. Învingător, nebiruit, născut dintr-o stâncă, la 25 decembrie, după solstitiul de iarnă, când ziua începe iaraşi să crească şi când se sărbătorea renaşterea Soarelui – Natalis Solis. Actul esenţial al vieţii lui Mithra fusese jertfirea taurului primordial, cea dintâi vieţuitoare zămislită de Ahura-Mazda; după ce îl îmblânzeşte şi îl aduce în sălaşul său, Mithra îl sacrifică din porunca Soarelui. Din sângele, măduva şi sămânţa lui s-au născut plantele şi animalele, în ciuda împotrivirii şarpelui şi scorpionului, supuşii lui Ahriman. Ascensiunea lui Mithra şi sacrificarea taurului apar pe o sumedenie de monumente mithraice, aceste două scene simbolizând lupta puterilor binelui împotriva duhurilor răului – luptă la care trebuia să ia constant parte, cu toată energia, orice credincios – ca şi intrarea în lăcaşul luminii veşnice, garantată sufletelor celor drepţi prin mijlocirea atotputernică a zeului Mithra.
(sursa: Minotaurul labirintului si taurul ceresc)

O carieră ca aceea a lui Mithra, la origine zeitate celestă, devenită apoi solară şi, într-un târziu, soter, în calitate de Sol Invictus, se explică în parte prin această funcţiune demiurgică (din taurul omorât de Mithra ies seminţele şi plantele etc.) de organizator al lumii.

(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

TAUR: Cuvântul taur conţine în semnificaţia sa potenţialităţile unui adjectiv polisemantic, asociat ideii de forţă în ipostazele ei uraniene (tunetul, fulgerul, furtuna), terestre (fertilitatea şi fecunditatea) sau umane (puterea şi impetuozitatea, curajul în luptă şi forţa instinctualitaţii), în vechile credinţe ale popoarelor lumii, el este un animal totemic, zeu sau daimon al fertilităţii, ca mai târziu să devină un animal emblematic cu largă răspândire în heraldica şi simbolistica universală. Cultul acestei bovideu, taurolatria, e atestat în vechiul Sumer, în India preariană, în Egiptul antic, în Creta minoică sau în China împăraţilor mitici, în vechile religii, taurul este o încarnare a divinităţilor cerului. Zeul indian Siva era reprezentat sub înfăţişarea unui taur roşcat, care scotea din grajdurile nopţii cirezile de lumini. La vechii iranieni, o mare răspândire a avut-o cultul zeului Mithra, personificare a soarelui invincibil (Sol Invictus). În cinstea lui erau instituite taiiroboliile, sacrificiile rituale de taur, în sângele cărora se scăldau cei ce voiau să se iniţieze în misterele acestui cult. Nu mai puţin cunoscut în istoria culturii este celebrul bou (sau taur) Apis al egiptenilor, întruchipare zoomorfă a lui Osiris, străveche divinitate agrară. Ca însumare a forţelor manifeste ale naturii şi ipostază a zeului suprem, taurul devine, mai târziu, emblemă a regalităţii. În Sumer, însemnul caracteristic al regelui era o tiară cu coarne de taur. Capul de bour va deveni stema Moldovei, despre care Dosoftei în Psaltirea în versuriva spune „Capuiu celu de bourii, fiară vestită / Semnează putiare ţării neclintită”
(sursa: DICŢIONAR DE SIMBOLURI ŞI ARHETIPURI CULTURALE)
Taurul a fost adorat de-a lungul mileniilor pe numeroase spaţii geografice: în Egipt, era animalul fertilizator, asimilat Soarelui; în Mesopotamia, avea atribuţii celeste şi chtonice, iar în multe alte zone era simbolul forţei, virilităţii, furtunii şi ploii.
Tezaurele traco-getice abundă în reprezentări ale capetelor de tauri, dar ele nu lipsesc nici în perioada clasică a civilizaţiei geto-dace.
Majoritatea opiniilor  specialiştilor înclină în a acorda taurului, pentru mediul traco-getic, o valoare de simbol solar sau general-uranic.
Încă din epoca bronzului, unul dintre cele trei simboluri de regenerare care au alcătuit simbolismul magico-mitologic arhaic al pomului vieţii a fost bucraniul sau capul de taur, şi tot de atunci avem primele dovezi arheologice ale semnificaţiei reprezentată de capul de taur (sau bour), având plasat în frunte un simbol solar:
(sursa: Pomul vieţii de început)Taurul, simbolizat stilizat prin bucraniu, ocupă poziţia centrală în reprezentarea Pomului Vieţii, specifică epocii bronzului:
(sursa: Pomul vieţii din neolitic până în prezent)Taurul şi trăsnetul au fost de timpuriu (încă din 2400 a. Ch.) simbolurile conjugate ale divinităţilor atmosferice. Mugetul taurului a fost asimilat, în culturile arhaice, uraganului şi tunetului; atât unul cât şi celălalt erau o epifanie a forţei fecundante.
(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)
Cultul arhaic al Pomului Vieţii asigura în principal regenerarea trupului şi eventual a sufletului. Nemurirea a fost inovaţia adusă de noul cult solar al lui Zamolxis.Ei se cred nemuritori; credinţa lor este că ei nu mor ci că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon); unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis.(Herodot, 484-425 î.e.n.) Este prima şi ultima dată când numele lui Gebeleizis apare în literatură. Încă Tomashek recunoscuse în acest teonim o paralelă a zeului trac Zbelsurdos, Zbeltiurdos. Ca şi Zbelsurdos, Gebeleizis ar fi un zeu al furtunii, sau mai degrabă un vechi zeu al cerului, dacă îi urmăm pe Walde-Pokorny şi Decev, care îi derivă numele de la radicalul indo-european *guer, a străluci.
(sursa: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase)
Sclipitor, Soare
O altă ipoteză are în vedere partea onomastică Zelmo-, de exemplu Zelmoutas și în numele compuse, cu -zelmis: Aulouzelmis, Abro-, Dala-, Dole, Ebry-, Mesto, din protoindoeuropeanul *g’hel- „a sclipi; galben; verde *soare” sau*g’el- „limpede, luminos”. De asemeni în Zalmodeghikos (v. Zalmodegicos); Zermodeghikos și Zoltes. Cuvântul *soare nu este altfel format decât prin pronumele reflexiv „Se” + rădăcina „g’hel”.

(sursa: wikipedia)În secolul al VI-lea e.n., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganţi interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale (Getica, XI, 69-71). Insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Într-adevăr, templele de la Sarmizegetusa şi de la Costeşti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.
(sursa: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase)Pe lângă impresia vie pe care textul lui Herodot a produs-o în lumea antică, Eliade observă și coerența legendei relatate de Herodot:

„Grecii din Hellespont sau Herodot însuși integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina și cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or aceasta însemna că cultul zeului geto-dac comporta credința în imortalitatea sufletului și anumite rituri de tip inițiatic. Dincolo de raționalismul și evhemerismul lui Herodot, sau a informatorilor săi, se ghicește caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă -ceea ce nu e însă sigur- cei de la care aflase acste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreția sa à propos de Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaște că el nu crede în istoria cu Zalmoxis sclav a lui Pitagora, și că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimonului get, și acest detaliu este important.”
Cu privire la credința geților în nemurire menționată de Herodot, Eliade, urmând studiile lui Linforth, face o precizare esențială în înțelegerea cultului zalmoxian, anume că áthanatizein nu înseamnă „a se crede nemuritor”, ci „a se face nemuritor”. Această „imortalizare”, după termenul folosit de Eliade, „se dobândea prin intermediul unei inițieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele grecești și eleniste”. Deși ceremoniile propriu-zise nu au fost transcrise de către istorici, informațiile transmise de Herodot indică, potrivit interpretării lui Eliade, un scenariu mitico-ritual al morții (ocultare) și reîntoarcerii pe pământ (epifanie). Iar, cât privește semnificația magică a singurului ritual transcris de către Herodot, sacrificiul, Eliade îl interpretează drept menit pentru a „reactualiza raporturile dintre geți și zeul lor, așa cum fuseseră ele inițial, când Zalmoxis se afla printre ei”, constituind, astfel, o „repetiție simbolică a întemeierii cultului”, similară, doar din punct de vedere funcțional, cu reactualizarea Căii Crucii în creștinism.
Caracterul htonic al zeului a fost evidențiat de anumiți autori antici, precum și de către mulți savanți moderni, care l-au pus pe acesta în relație, pe de o parte, cu Dionis și Orfeu, și, pe de altă parte, cu personaje mitice sau puternic mitologizate, a căror trăsătură principală era fie o tehnică șamanică, fie mantica, fie coborârile în Infern. Mircea Eliade, însă, vede în relatările lui Herodot despre cultul lui Zalmoxis elemente ce îl apropie pe zeul dac de Mistere.
“Eu, Socrate, am învăţat această incantaţie (descântec), acolo, în oaste, de la un medic trac, unul dintre ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că Zamolxis, care este şi un zeu, ne învăţa că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii, fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat, neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit.
Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, (ucenicul lui Zamolxis, medicul) toate lucrurile bune şi rele – pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greşeală a oamenilor: că unii medici caută în chip deosebit o vindecare sau cealaltă (a sufletului sau a trupului). Şi mă povăţuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricît de bogat, dintr-un neam ales, sau oricît de frumos ar fi – ci să fac altfel.
Deci eu, pentru că am jurat, şi sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da în adevar ascultare şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului – să-mi încredinţezi mai întîi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului, îţi voi da şi leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Charmides”.
(PLATON, 427-374 î.e.n., “Dialoguri”)
Trebuie să pornim însă de la realitatea că „noua religie” se adresa, în primul rând, unui grup „ales” de locuitori ai teritoriilor geto-dace. Suntem în faţa unei religii esoterice rezervate unui număr restrâns de iniţiaţi, care fiind însă vârfurile societăţii, au impus consecinţele acestei religii şi poporului liber.
Dacă zeii hotărăsc asupra vieţii şi morţii omului de rând, doar un zeu poate să-i îndrume spre o altă existenţă (eventual o „post-existenţă” – ca să utilizăm un termen vehiculat de Lucian Blaga), alături de „strămoşi”, zeii străvechi. Acest „zeu” s-a impus a fi Zamolxis.
Numeroase discuţii s-au înfiripat între specialişti, cu privire la ce anume a vrut Herodot (Istorii, IV, 93) să spună în debutul relatării sale despre geţi:
„[…] geţii care se cred nemuritori […].”
sau
„[…] geţii care se fac [sau poate mai bine se ştiu face] nemuritori […].”
Este importantă această nuanţare, deoarece dacă ne aflăm în cea de-a doua situaţie, atunci – întra-devăr – relatarea ritualului (din Istorii, IV, 95) se referă la un cult iniţiatic, adresat unei elite.
Diderot, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, făcea următoarea observaţie: „Vechii filosofi aveau o dublă doctrină, una externă, publică sau «exoterică», alta internă, secretă sau «esoterică»”. Să fie acesta şi cazul doctrinei religioase (cu valenţe filosofice) iniţiată de către Zamolxis? Este foarte posibil să fie aşa, deoarece experimentul pe care Zamolxis l-a efectuat, prin ospeţele pe care le-a organizat şi dispariţia misterioasă, nu se putea face decât cu un număr restrâns de participanţi.

sursa: Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit şi realitate
Evident, această jonţiune a elementelor solare şi vegetale se explică prin rolul extraordinar al Suveranului, atât pe plan cosmic, cât şi pe plan social, în acumularea şi distribuirea „Vieţii”. Astfel, solarizarea progresivă a divinităţilor cereşti corespunde aceluiaşi proces de eroziune care a dus, în alte contexte, la transformarea acestor divinităţi cereşti în zei atmosferici-fecundatori. La hitiţi, de plidă, zeul ceresc se prezintă, deja în timpurile istorice, într-o stare foarte avansată de solarizare şi în relaţie cu suveranitatea cosmico-biologică, înzestrat, deci, cu elemente „vegetale” în conformitate cu formula: Zeu-Rege-Arbore al Vieţii.
sursa: Mircea Eliade -Tratat de istorie a religiilor

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)