Toporul geto-dacic de la MOZACENI – Certificatul de naştere al popoarelor latine – Un document mai valoros decât Columna lui Traian

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Pârâul Mozacu este cel mai important afluent al Drâmbovnicului, de pe partea stângă. Drâmbovnicul izvorăşte de la vest de satul Geamăna, din Izvorul Tufeştilor, azi dispărut; se menţine doar o vagă urmă de mlaştină, la o altitudine de 321 m. Se varsă în Neajlov, pe partea dreaptă, la sud de Obedeni, la o altitudine de 79 m; are o lungime de 129,45 km şi un bazin cu o suprafaţă de 636,5 kmp, parcurgând o altitudine medie de 185 m, cu o pantă medie de 14 m/km.
Mozacu, afluentul său de partea stângă, îşi are obârşia în Heleşteul Gogorică din comuna Oarja, la sud de Piteşti, în care se adună apele vălcelei Ghimpele, de la o altitudine de 275 m. Are o lungime de 33 km, iar dacă am lua în seamă şi vălceaua Ghimpele, 34,6 km. Se varsă în Drâmbovnic în punctul „La Gâscărie”, aproape de Biserica de Jos, cu hramul Sf. Nicolae, din Babaroaga-Mozăceni, la o altitudine de 167,5 m.

Valea pârâului Mozacu, naşul comunei Mozăceni, constituie un adevărat miracol; a atras pe oameni, din preistorie până în Evul Mediu, aşa cum lumina lămpii atrage fluturii pe timp de noapte. A fost cea mai locuită vale din România şi, poate, chiar din Europa. Până în prezent nu cunoaştem decât Valea Mostiştei pe care s-au descoperit 128 de vetre de interes arheologic.

Să nu uităm însă că Mostiştea are o lungime de 92 km, aproape de trei ori mai lungă decât Mozacu; pe de altă parte Mostiştea are o suprafaţă de 1.734 kmp2, adică de peste 2,88 mai mare decât suprafaţa întregului bazin al Drâmbovnicului, ceea ce dovedeşte că Mozacu rămâne o vale unică în România în ceea ce priveşte locuirea umană de-a lungul timpurilor, prin cele 116 vetre arheologice.

Dacă ţinem seama că în 30 de puncte de pe Valea Mozacului avem câte două straturi de cultură, din epoci diferite, în patru câte trei straturi de cultură, în alte patru puncte câte patru straturi de cultură, iar în punctul 67, cinci aşezări din tot atâtea epoci, pe Mozacu se află, de fapt, 170 de aşezări din toate epocile istorice, ceea ce nu întâlnim pe nicio vale de pe teritoriul României şi, după câte cunoaştem, nici pe alte văi minore din Europa.
Dintre cele 116 puncte arheologice, cel mai important rămâne nr. 115, aflat pe teritoriul comunei Mozăceni, pe stânga pârâului Mozacu, între râu, Balta Mare (Balta Iancului) şi Balta Mică la vest şi Drumul Mare (Drumul Misilor, Drumul Guşaţilor) la est, cu o sporadică întindere şi dincolo de acest drum medieval, primul drum de importanţă europeană din Ţara Românească atestat în itinerarul din Bruges, redactat între anii 1380-13905.
Pe această vatră a existat o locuire neîntreruptă din fazele timpurii ale epocii bronzului până în Evul Mediu. Era un loc de o frumuseţe fără egal în Câmpia Română, cu o mică zonă neatinsă niciodată de fierul plugului, cu două bălţi bogate în peşte, cu izvoare de suprafaţă care nu-şi încetau niciodată curgerea, toate în imediata apropiere a unei păduri, unică pentru Câmpia Română până la instaurarea bolşevismului, loc în care bujorul românesc (Paeonia peregrina Mill. var. romanica (Brandza) A. Nyár.), stânjenelul de pădure (Iris pseudo-cyperus Schur) şi crinul de pădure (Lilium martagon L.), deşi acesta este specific zonelor mai înalte, erau la „ele acasă”, alături de multe alte plante dispărute din zonă în ultimii 30-40 de ani. Aici a fost un adevărat colţ de rai în care, din punct de vedere arheologic, s-a aflat o adevărată „Troie” a României. S-a aflat; în 1985 totul a fost împins cu buldozerele pentru drenarea râului şi acoperirea bălţilor, pentru a reda agriculturii cât mai mult teren, chiar dacă suprapunerea straturilor arheologice şi humusul erau îngropate şi acoperite cu pământ steril, rămânând o vastă suprafaţă deşertică.
În ziua de duminică, 2 aprilie 1972, în cotul în care râul Mozacu îşi schimba brusc direcţia dinspre nord-sud spre sud-vest, în apa din gura pârâului, am descoperit un topor de piatră de o rară frumuseţe (fig. 1). Este lucrat dintr-o rocă foarte dură, de culoare neagră, cu pigmenţi mici şi rari de culoare castanie; are înălţimea de 13,8 cm, cu muchia rotundă, cu diametrul maxim de 5,7 cm, bombată ca un disc, ruptă din vechime într-o parte. Sub muchia în formă de disc, toporul se subţiază având un diametru de 4,5 x 4,3 cm, pentru ca din nou se se îngroaşe printr-o nervură aflată cam la 1/3 din partea superioară a găurii pentru introducerea cozii, unde capătă o grosime de 5,5 cm. Gaura are un diametru de 1,8 cm. De sub nervura circulară corpul toporului începe să se subţieze, având grosimea de 4,85 x 4,5 cm la marginile inferioare ale găurii. Pe ambele părţi, de sub gaură, pornesc în jos două şănţuleţe largi în partea superioară de circa 1,4 cm şi care se pierd la tăişul care devine mai lat; după ce toporul atinge lăţimea de circa 4 cm, tăişul atinge 4,8 cm, pentru a lua o formă convexă; deasupra gurii, unde atinge lăţimea de 4 cm, grosimea atinge 3,45 cm. Pe partea care are discul muchiei ştirbit din vechime, leafa posedă o ştirbitură lată de 1,9 cm şi înaltă de 1,2 cm, iar pe partea opusă o altă ştirbitură de circa 1 cmp, ambele provenite din folosirea toporului în vechime. Amintim că un topor asemănător a fost descoperit în anul 1953 de familia Palcu, din satul Teiu Vale, într-o mare aşezare din epoca bronzului aflată la est de comuna Teiu, între Tufa lui Falcă şi râul Neajlov, cu ocazia răriţării porumbului, pe care ni l-a dat, în 1958, Palcu Gheorghe, elev la Şcoala Teiu. Din nefericire acest superb exemplar a fost expus în Muzeul Comunal Teiu, muzeu sătesc unic în judeţul Argeş, înfiinţat de noi în perioada 18 martie – 19 iunie 19646 şi avea să dispară odată cu desfiinţarea muzeului de către bolşevicul Vasile Fălcescu7, devenit director de cămin cultural în comuna Teiu. Bucuria găsirii unui alt exemplar asemănător avea să fie cu atât mai mare, dacă avem în vedere că în România nu se găsiseră topoare lucrate în această manieră, de o asemenea frumuseţe. Fără discuţie că aceste topoare au aparţinut unor conducători, unor şefi locali.
untitledÎn aceeaşi zi, 2 aprilie 1972, dărâmând cu un ţăruş malul crăpat am mai descoperit încă două obiecte. Este vorba despre un cuţit lucrat dintr-o rocă dură, de culoare cenuşie, prin şlefuire, având o formă curbată, lung de 10,8 cm; curbura are pe muchie 12,4 cm, iar pe tăiş 11 cm; are o grosime maximă de 0,97 cm, iar lăţimea maximă de 2,8 cm. Cuţitul este prevăzut cu o gaură pentru purtat, dată deasupra lăţimii şi grosimii maxime, spre partea activă a gurii şi era folosit de vânători la jupuirea animalelor vânate. Fotografiile ambelor obiecte – toporul şi cuţitul – au fost publicate de noi ca găsite pe Valea Mozacului, fără alte explicaţii.
Un alt obiect găsit prin dărâmarea malului, la adâncimea de 30-40 cm de la nivelul solului, este o măciucă din piatră lucrată prin şlefuire pentru biciul de luptă, dar, credem noi, şi pentru plasa de pescuit. De formă sferică-aplatizată, este confecţionată dintr-o rocă cenuşie cu pigmenţi albi foarte rari şi negricioşi foarte deşi. Are diametrul de 6,8 cm şi este înconjujrată de un brâu lat de 0,9-1,3 cm pe care se păstrează ciopliturile verticale ale cioplirii anterioare şlefuirii şi o scriere cu litere ale alfabetului latin vechi (nedescifrată până în prezent), brâu care pe lăţimea sa dă o formă cilindrică părţii centrale a obiectului. Credem că această zonă a rămas neşlefuită datorită faptului că la perforare, care s-a efectuat concomitent cu şlefuirea, roca a cedat, producându-se o ruptură care într-o parte ajunge până la 0,5-0,6 cm de marginea brâului neşlefuit, pe o suprafaţă de 2 cm de marginea găurii. Grosimea maximă în zona în care s-a rupt doar marginea găurii este de 4,2 cm. Pe partea întreagă, de unde a început perforarea, gaura are un diametru de 2,5 cm, iar în partea opusă, cu ruptura, de 2 cm.
Având în vedere bogăţia materialelor care apăreau în întreaga zonă după arăturile adânci de toamnă şi primăvară, vizitam permanent zona, aproape după fiecare ploaie. La aproximativ 25-30 m de buza malului amintit, aveam să găsim un obiect care rămâne unicat pentru arheologia mondială. Este un toporaş cu gaură pentru introducerea cozii (Î = 8,75 cm; l = 3,76 cm şi grosimea de 3,3 cm sub gaură); diametru găurii este în faţă de 1,7 cm, iar pe partea opusă de 1,3 cm; leafa, uşor convexă, are lăţimea de 2,45 cm, cu câte o mică ştirbirtură pe fiecare parte, datorate folosirii din vechime. Muchia are formă de calotă neregulată. Este lucrat dintr-o rocă dură, cu rare, dar mari pete feruginoase. Pe partea din faţă, unde iese capătul cozii, posedă mici pigmenţi circulari de siliciu sau cuarţ care, după spălare şi curăţire devin strălucitori ca nişte diamante, asemănându-se cu anumite constelaţii în miniatură; pe celelalte părţi aceşti pigmenţi, ceva mai mari şi mult mai rari, s-au oxidat; au devenit ruginii (fig. 2).
Pe partea dreaptă, dacă toporul ar fi ţinut de coadă şi l-am privi, începând cam din dreptul treimii superioare a găurii, spre muchie, dispunerea acestor pigmenţi oxidaţi azi, deveniţi ruginii, este asemenea stelelor din Cassiopea (fig. 3).
untitled Între cele patru „stele” dispuse în formă trapezoidală se află scris prin săpare, în corpul dur al toporului, cu litere asemănătoare celor ale alfabetului etrusc timpuriu (fig. 4), în afară de litera „P”, care este „perfecţionată”, părând a unui alfabet mai evoluat, trei cuvinte latine: SVI MI PIE (fig. 3), care se traduc foarte clar şi uşor: PENTRU MINE CU DREPTATE (în latina clasică se poate traduce şi „cu evlavie”, „după dreptate”, „după lege”).
Aşadar „S” este puţin diferit de cel din scrierile cu alfabete timpurii în etruscă sau latină, poate datorită greutăţii gravării în piatră, dacă nu cumva e chiar forma veche, de început, din care a evoluat în alfabetele cunoscute. Litera „Y” (üPSILON) a evoluat în V= U din alfabetele clasice din etruscă şi latină; litera „I” s-a păstrat; „M” este identică aceleia din alfabetul etrusc timpuriu; litera „P” din alfabetul getic timpuriu este diferită de aceea din alfabetele timpurii din etruscă şi latină; bucla literei getice a fost de la bun început sus, în partea dreaptă a liniei verticale, ceea ce s-a petrecut cu litera „P” din etruscă şi latină abia în alfabetele clasice. Litera „E” abia se distinge în inscripţia de pe toporul nostru şi numai dintr-o anumită poziţie, fiind tocită prin folosirea obiectului în vechime; ea seamănă perfect cu cea din alfabetul timpuriu, dar şi clasic (fig. 4).
untitledDe la prima vedere se observă că literele alfabetului getic timpuriu, de pe Valea Mozacului, au fost mai „perfecţionate”, mai „evoluate”, iar citirea se face de la stânga la dreapta, ca şi azi, ceea ce s-a impus la toate popoarele care folosesc alfabetul zis „latin”, de fapt alfabetul getic.
Nu trebuie să pierdem din vedere că istoria unui popor, deci şi arheologia, ca ştiinţă auxiliară a istoriei, nu pot fi înţelese, luate separat, fără cunoaşterea în profunzime a etnoculturii, cutumelor şi credinţelor poporului respectiv. Poporul român a numit dintotdeauna Cassiopea, Scaunul lui Dumnezeu. Scrierea celor trei cuvinte – rugăciune – în interiorul „constelaţiei” respective nu este întâmplătoare. Ea reflectă o concepţie bine conturată şi generalizată în mentalitatea geţilor timpurii de pe Valea Mozacului şi din întreg spaţiul getic al vremii respective. Iată de ce considerăm că micul toporaş de pe Valea Mozacului, de la Mozăceni, va revoluţiona istoriografia poporului român, dar şi a triburilor şi mai apoi a popoarelor latine.
S-a susţinut şi se susţine că alfabetul a apărut în Fenicia. „Cea mai mare realizare a culturii feniciene este sistemul de scriere alfabetică, care apare în Fenicia în secolul al XIII-lea î.Cr. Starea de dezvoltare a comerţului impunea găsirea unui sistem de scriere simplu, cu ajutorul căruia să se poată întocmi cât mai repede documentele comerciale. Tocmai de aceea a apărut alfabetul – cel mai simplu şi practic sistem de scriere – în Fenicia, unde comerţul ajunsese la o atât de mare dezvoltare”9. Dar scrierea alfabetică feniciană a avut la bază şi s-a inspirat după scrierea cuneiformă babiloniană, care a pătruns în Siria de Nord pe la 2000 î.Cr. şi a fost simplificată, dând naşterii scrierii cuneiforme nord-siriene formate din 30 de semne alfabetice.10 Aşadar, alfabetul fenician este o evoluţie a scrierii nord-siriene, care a avut nevoie de 700 de ani până la perfecţionarea scrierii la fenicieni între anii 1300-1201 î.Cr.
Pentru rezolvarea vechimii scrierii geţilor de pe Valea Mozacului ne vin în ajutor două vase găsite de profesorul Florea Bratu, din Mozăceni, în malul de unde provine toporul „de comandant”, cuţitul vânătorului şi măciuca pentru biciul de luptă găsite de noi la data de 2 aprilie 1972,11 mai ales vasul care, ca format, dar şi ca decoraţie, îşi găseşte asemănări perfecte în vasele aparţinând culturii Verbicioara, descoperite la Govora-Sat, judeţul Vâlcea12. Raportul Tei-Verbicioara este dovedit pe deplin prin descoperirea a două văscioare de tip Tei III în aşezarea eponimă a culturii Verbicioara III13, ulterior fiind dovedite şi alte pătrunderi Verbicioara în aşezări din faza Tei III14. Ceramica de pe Valea Mozacului şi Drâmbovnicului dovedeşte că zona vestică a Munteniei este un spaţiu de puternică interferenţă între cultura Verbicioara III cu faza Tei III. Cunoaştem că în cronologie absolută Verbicioara III şi Tei III se încadrează cam pe la 1500-1375 î.Cr.15. Dacă fenicienii au inventat alfabetul între 1300-1201 î.Cr., reiese că geţii de la Mozăceni cunoşteau un alfabet mult mai perfecţionat, care cuprindea şi vocalele, cu cel puţin 200-175 de ani mai înaintea alfabetului punic.
Inventarea alfabetului de către geţii timpurii, de pe Valea Mozacului, nu trebuie să ne surprindă dacă avem în vedere descoperirea de la Tărtăria16 care, prin scrierea descoperită pe tăbliţele de lut de aici, a uimit lumea ştiinţifică, academicianul V.I. Georgiev mărturisind cu hotărâre că „tăbliţele de la Tărtăria sunt… mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene (ele datează din prima jumătate a mileniului IV î.Cr.). Aceasta ar însemna pur şi simplu că scrierea, sub forma pictogramelor, a apărut în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”, descoperire consolidată ulterior prin tăbliţele dezgropate la Karanovo şi Gracianiţa în Bulgaria17. Apariţia primei scrieri pictografice în spaţiul carpato-balcanic şi acum dovedirea primei scrieri alfabetice pe Valea Mozacului, la limita interferenţei Câmpiei Piteştilor cu Boianu-Burdea, reliefează gradul de cultură şi civilizaţie, de gândire, pentru locuitorii acestui spaţiu.
Pentru istoria poporului român şi, de ce nu, a Europei, micul toporaş de piatră valorează mai mult decât tot ce s-a păstrat din templele şi turnurile zigurate ale Babilonului, decât toate cetăţile din piatră ale civilizaţiei mediteraneene. Cele trei cuvinte latine ale rugăciunii meşterului get din cultura Tei-Verbicioara dezleagă multe enigme şi pune capăt multor discuţii, reliefând gândirea genială a lui Vasile Pârvan care, încă din 1926, îndrăznea să afirme că „…ţinuturile carpato-danubiene vor constitui în viitor un mare capitol din istoria antică a Europei începând încă de la 3000 a.Chr., graţie exclusiv materialului arheologic”18, întrucât „Examinarea atentă a formelor de civilizaţie din La Tene ne arată că de fapt istoria naţiunii daco-romane… etnografic – ea începuse încă din vârsta bronzului. Protoistoria Daciei e introducerea cea mai potrivită la istoria romanismului oriental. Aşezată între lumea cimmero-scytho-greacă din E şi cea italo-illyro-celtă din V, de mentalităţi şi civilizaţii profund diferenţiate, Dacia a ales încă de la 1000 a.Chr. lumea Apusului: rezultatul nu putea fi decât romanizarea Daciei” 19. Iată acum certificatul de naştere al romanităţii; geţii timpurii constituiau parte din această romanitate. Mai mult, se spulberă şi acea găselniţă prin care limbile indo-europene au fost împărţite în două mari ramuri, pe baza unui singur cuvânt, în centum şi satem. Descoperirea de pe Valea Mozacului spulberă aberaţia care susţine dispariţia limbii geto-dacilor, adică a dispariţiei celui mai numeros popor european al antichităţii. Şi aceasta numai în 165 de ani de stăpânire romană, adică în timpul a trei-patru generaţii! De aici s-au născut şi năstruşnicele teorii ale exterminării, ale emigrării în masă, ale vidului de populaţie în spaţiul carpato-dunărean.
Dacă ne gândim mai bine, marea întrebare a romanizării geto-dacilor nu este lipsită de temei. Evreii au stat risipiţi, în familii izolate, în mijlocul celor mai diverse neamuri, 2000 de ani, dar n-au „dispărut” ca geto-dacii. S-ar putea motiva că s-au menţinut graţie culturii lor superioare pe care şi-au păstrat-o din antichitate. Ei, bine, în cazul acesta nimeni n-ar îndrăzni să spună că ţigani au avut o cultură superioară popoarelor în mijlocul cărora au trăit, ducând o viaţă sălbatică şi nomadă, lipsiţi, până nu demult, de tot ce s-ar fi numit binefacere şi civilizaţie. Şi atunci cum se explică faptul că ţigani nu şi-au pierdut etnitatea şi vorbesc încă limba ţigănească, permiţându-le ţiganilor care au trăit în mijlocul diferitelor popoare să se înţeleagă destul de bine în limba lor? Să rămânem numai la aceste două exemple, fără să mai amintim numeroasele popoare care au stat sub jug străin secole de-a rândul, nu numai în Evul Mediu, ci până în pragul istoriei contemporane, când mijloacele de impunere a limbii stăpânitorilor erau incomparabil mai evoluate decât acum 2000 de ani şi este suficient. Mai este cazul să amintim că cehii şi slovacii sunt invadaţi de pătrunderea germanilor în secolul al XIII-lea şi au stat sub stăpânire germanică până la 28 octombrie 1918 şi că în cei peste 600 de ani de stăpânire străină n-au fost desnaţionalizaţi? Şi doar n-au fost atât de numeroşi ca geto-dacii. Întrebarea devine şi mai enigmatică dacă ne gândim că numai o mică parte din teritoriul locuit de geto-daci a fost cucerit şi stăpânit de romani; marea majoritate a geto-dacilor au rămas în afara graniţelor Imperiului Roman.
Această problemă şi-au pus-o, nu de puţine ori, oameni de ştiinţă, istorici şi scriitori. Încă de la începutul secolului al XX-lea Nicolae Densuşianu, în vasta sa lucrare „Dacia preistorică”, după unii plină de fantezii, dar şi cu multe lucruri bune, demne de luat în seamă, afirma: „De fapt limba Geţilor şi a Dacilor avea un caracter proto-latin; ea forma numai ram, séu un dialect particular rustic al limbei pelasge”20. Ion Al. Brătescu-Voineşti îşi exprima astfel nedumerirea: „Mai bine de o sută de ani a stat Basarabia sub dominaţie rusească; o sută cincizeci de ani a stat Bucovina sub dominaţie austriacă; o mie de ani a stat Ardealul sub stăpânire ungurească – şi totuşi basarabenii, bucovinenii şi ardelenii nu şi-au uitat limba. Şi ceea ce nu s-a putut realiza într-o vreme în care o reţea de comunicaţie mult superioară celei de acum 2000 de ani, ceea ce n-au putut realiza unguri în 1000 de ani cu toate mijloacele de constrângere pe care le-au întrebuinţat au putut-o realiza soldaţii şi coloniştii romani în 167 de ani de dominaţie pe toată întinderea de pământ în care trăiesc azi romanii?! S-o creadă cine poate – eu n-o cred”.21 Scriitor, fără o pregătire istorică temeinică, autorul ajunge la concluzia eronată că geto-dacii au venit din India: „Domnul Marin Bărbulescu-Dacu, fost funcţionar superior la poşta centrală din Bucureşti, după ce a ieşit la pensie, s-a retras la o mică proprietate, din Comuna Periş, unde în colaborare cu fiica sa Maria a tipărit o carte întitulată Originea daco-tracică a limbii române. Această carte cuprinde un vocabular româno-sanscrit, în care sunt înşirate 6.300 de cuvinte româneşti cu arătarea cuvintelor sanscrite din care se trag. Asemănarea lor nu lasă nici o urmă de îndoială că sunt strâns înrudite. Domnul Marinescu-Dacu a călătorit în India, unde a descoperit un ţinut care se numeşte Dacia şi ai cărei locuitori se numesc Daci. Şi dacă e aşa, dacă geto-dacii au venit în Europa de acolo nu e mai firesc să susţii că aceste cuvinte se găseau în limba lor cu mult înainte de sosirea romanilor, decât să pretinzi că le-au căpătat de la soldaţii şi coloniştii romani?”22
Am redat doar câteva aspecte din vastele discuţii privind limba geto-dacilor. Certificatul de „naştere a latinităţii” apărut în cultura Tei-Verbicioara pe Valea Mozacului face lumină în această problemă. Aici a fost leagănul latinităţii; din această zonă au roit neamurile latine. De-acum sunt spulberate aberaţiile care susţin că a dispărut limba geto-dacilor şi că din toponimia autohtonă nu mai păstrăm decât numele a cinci râuri pe care românii aveau să le preia de la slavi23, idee reluată şi susţinută cu vehemenţă de I.I. Russu: „În Tracia şi Moesia, ca şi în Dacia carpatică – întrucât poate fi întrevăzut atare fenomen în izvoarele scrise greceşti şi romane – dispar pe neobservate graiul popular autohton, ca şi toate numele personale atât de numeroase, caracteristice ale traco-dacilor: din acestea nu s-a transmis n i m i c (deci se reliefează n i m i c, n.n.) vreunei populaţii, total pierzându-se fără urmă căzând definitiv în desuetudine şi uitare la sfârşitul veacului al VI-lea”.24
Astfel de duşmani ai latinităţii geţilor au existat încă din antichitate. Numai astfel de persoane au făcut să se piardă a b s o l u t toate scrierile autorilor antici cu privire directă la geto-daci, chiar şi însemnările lui Traian şi „Getica” lui Criton, medicul său. Descoperirea de la Mozăceni repune în drepturile cuvenite originea poporului geto-dac, a poporului român.
Toporul, „bibliotecă străveche”, de la Mozăceni, reliefează încă un aspect, nu lipsit de importanţă. Inscripţia-rugăciune este încadrată de punctele asemuite de meşterul get cu stelele din Cassiopea, ceea ce dovedeşte că geţii timpurii aveau noţiuni precise de astronomie. Dacă din steaua din mijloc a Carului Mare („roata dinspre oişte”) se duce o linie la Steaua Polară şi se prelungeşte cu o distanţă egală în partea opusă, se atinge Cassiopea. Această constelaţie este formată din cinci stele principale dispuse asemenea picioarelor îndepărtate ale literei W; steaua cea mică, care închide pătratul Cassiopeei, îi dă forma unui scaun. Această constelaţie nu apune niciodată; se învârteşte în jurul Stelei Polare, fiind întotdeauna opusă Carului Mare; aşadar „Steaua Polară este osia împrejurul căreia se învârtesc aceste două constelaţii”25. Este de la sine înţeles că geţii timpurii cunoşteau aceste constelaţii şi aflau repede Steaua Polară. Cassiopea fiind „formată din cinci stele principale”, aşezate ca picioarele îndepărtate ale literei W”, iar „Steaua cea mică (Kapa), care termină pătratul, îi dă apoi forma unui s c a u n”26 (sublinierea autorului sau a traducătorului), nu trebuie să ne mire faptul că poporul român a numit dintotdeauna această constelaţie „Scaunul lui Dumnezeu”27(fig. 5).
Punctele strălucitoare de pe faţa toporului au putut fi asemuite şi cu alte constelaţii cunoscute de poporul geto-dac şi apoi român, cum ar fi: Carul Mic, Căţelul (Câinele Mic), Rariţa ş.a.
Dacă avem în vedere faptul că limba şi credinţele unui popor sunt cele mai statornice componente ale culturii, cunoscând faptul că epoca bronzului înlătură cultul maternităţii şi fertilităţii, geţii adoptând un cult astral-solar, avem toate motivele să credem că monoteismul getic, bine dovedit28, îşi are obârşia în faza Tei III – Verbişoara III, adică în perioada când geţii de pe Valea Mozacului, de pe teritoriul satului Misi29, aveau un meşter care ne-a lăsat moştenire prima rugăciune către divinitatea unică, supremă: SVI MI PIE – „Pentru mine cu dreptate” („cu evlavie”, „după dreptate”, „după lege”), încadrată de asemuita „constelaţie” de pe topor cu Scaunul lui Dom(i)ne Deus – Domnul Zeu – Dumnezeu, numit de geţi Zalmoxis, zeu al cerului, al cultului solar, ceea ce a determinat şi scrierea getică, de la stânga la dreapta, conform „mersului” astrelor pe Firmament.

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVA:

1 D. Şerbănescu, G. Trohani, Cercetări arheologice pe Valea Mostiştei, în: „File de Istorie, Ilfov”, 1978, pp. 17-42.
2 I. Ujvári, Geografia apelor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 464.
3 Ion Nania, Mozăceni – o veche aşezare din fosta ţară Vlaşca, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, pp. 85-136.
4 J. Lelewel, Géographie du Moyen âge, Bruxelles, 1857, pp. 285-308.
5 Călători străini despre ţările române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 21-22.
6 Ca delegat al Muzeului Regional Argeş, cu ordinul de deplasare nr. 337-18.IV.1964.
7 Individul care a scris că Tufa lui Falcă se află la sud de comuna Teiu, confundând sudul cu estul, dovedind că nu cunoaşte nici punctele cardinale; vezi: Vasile Fălcescu, Teiu – cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu, Editura Didactica Nova, Piteşti, 1998, p. 19. Pentru V. Fălcescu soarele răsare de la miazăzi de comuna Teiu.
8 Ion Nania, Istoria vânătorii în România (Din cele mai vechi timpuri până la instituirea legii de vânătoare – 1891), Editura Ceres, Bucureşti, 1977, p. 69.
9 V.I. Avdiev, Istoria Orientului antic, Editura de Stat, Bucureşti, 1951, p. 216.
10 Ibidem, p. 217.
11 Mulţumim şi pe această cale domnului prof. Florea Bratu pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispoziţie cele două vase.
12 D. Berciu, Die Verbicioara – Kultur – Vorbericht über eine neue, in Rumänien entdeckte Bronzezeitliche Kultur, Dacia, V, 1961, Fig. 8/1, 2, 5, 6, p. 138; Fig. 9/2, p. 139.
13 Ibidem, Fig. 4/5, p. 133 şi Fig. 17/3, p. 147.
14 Valeriu Leahu, Date noi cu privire la faza Tei III în lumina ultimelor săpături arheologice, SCIV, Tomul 17, nr. 1, 1966, p. 16.
15 Sebastian Morintz, Contribuţii la istoria tracilor timpurii – I – Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 190, Tabel cronologic…
16 N. Vlassa, Tărtăria, în: Manuel encyclopédique de préhistoire et protohistoire européennes, II, Praga, (1969), sub red. prof. Jan Filip, pp. 1435-1436.
17 Acad. V.I. Georgiev, O ipoteză senzaţională: Originile scrisului: Mesopotamia sau… sud-estul Europei? – Interviu consemnat de Ştefan Andreescu, Magazin Istoric, Anul VI, nr. 3 (60), martie 1972, p. 20. Cit. şi Paul Tonciulescu, De la Tărtăria la Ţara Luanei, Editura Miracol, Bucureşti, 1994, p. 9. Autorul prezintă un amplu comentariu, pp. 9-20.
18 Vasile Pârvan, Getica – O protoistorie a Daciei, Cultura Naţională, Bucureşti, 1926, p. 648.
19 Ibidem, p. 646.
20 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1913, p. 213.
21 Ion Al. Brătescu-Voineşti, Originea neamului românesc şi a limbii noastre, Editura „Cartea Românească” Bucureşti, 1943, p. 35.
22 Ibidem, pp. 46-47.
23 Istoria României, vol. I, Comuna primitivă. Sclavagismul. Perioada de trecere la feudalism, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 262.
24 I.I. Russu, Elementele traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium (veacurile III-VII), contribuţie la istoria şi romanizarea tracilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 162: Ion Nania, După concepţia unor cercetători români, Robert Roesler avea perfectă dreptate, în „Restituiri – Piteşti”, anul 4, nr. 11, mai 2006, pp. 20-21.
25 Camille Flammarion, Ce e cerul? Astronomie populară – Traducere de Victor Anestin, Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, (f.a.), p. 219.
26 Ibidem.
27 În 1957, din 100 de locuitori în vârstă de peste 40 de ani, din satul Leşile, 82 cunoşteau şi indicau Scaunul lui Dumnezeu; în Babaroaga cunoşteau această constelaţie 71% din locuitori de aceeaşi vârstă. În anul 2000 o singură persoană din Leşile, Gogu V. Stăncuţu (n. 27 septembrie 1911), mai cunoştea această constelaţie, iar din Babaroaga, nimeni. Opresiunea bolşevică a şters din memoria colectivă şi numele acestei constelaţii cunoscută pe pământul românesc de aproape 4000 de ani.
28 Ion Nania, Au fost dacii politeişti?, Noi tracii, Milano, Anul III, nr. 39, Noiembrie 1977, pp. 1-6 şi nr. 40, Decembrie 1977, pp. 4-8; idem, Religia geto-dacilor – bază a ortodoxiei româneşti, Argessis, seria Istorie, Muzeul Judeţean Argeş, tom VIII, 1999, pp. 21-44.
29 Numele vechi al actualului sat Mişei din comuna Mozăceni. La 1888 satul încă mai era numit Misci: George Ion Lahovari, Dicţionar geografic al judeţului Argeş, Societatea Geografică Română, Bucureşti, 1888, pp. 109-110. Prin 1940-1941 foştii locuitori ai satelor Romanaţi şi Româneşti, care au format iniţial satul Mozacu, numeau satul Mişei, precum şi locuitori săi, Misi: inf. Ştefan D. Tantaná, n. 12 septembrie 1861 în satul Romanaţi, dar înregistrat Negraşi. Prima atestare documentară a satului datează de la 3 februarie 1627 cu numele Mişi: Ion Nania, Mozăceni – o veche aşezare din fosta ţară Vlaşca, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, pp. 330-332

Sursa: https://draconesdacicus.wordpress.com/2011/10/11/toporul-geto-dacic-de-la-mozaceni-certificatul-de-nastere-al-popoarelor-latine-un-document-%E2%80%9Emai-valoros-decat-columna-lui-traian/

 

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)