Ultimele clipe ale lui Ștefan Luchian. ”Trebuie să termin macii aceia”.

De mulți ani Ștefan Luchian se lupta cu paralizia. Pentru a-l ajuta, rudele sale din familia Cocea i-au propus să locuiască în casa lor din București, fapt care s-a și întâmplat. Anul 1916 aduce o agravare a sănătății și pictorul se stingea încetul cu încetul. În camera sa din strada Primăverii toți căutau să-i ofere liniștea de care avea nevoie. Cumpărătorii se mai răriseră pentru că nu mai avea ce vinde și se știa că din cauza paraliziei aproape că nu mai pictează. Tablourile sale se vindeau și revindeu ca la bursă mai ales că teama de război îi făcea pe mulți să caute ”investiții sigure”.

stefan luchian

Boala țintea acum ultimele citadele în care se cuibărise dorul de viață: inima și creierul. Spre sfârșitul lunii iunie au fost nopți în care familia era sigură că nu va mai supraviețui. Se înăbușea, horcăia și nu mai recunoștea pe nimeni din preajmă. Diminețile își mai venea în fire, ba uneori mai putea glumi:
– V-am tras o sperietură strașnică? Ei, nu scăpați de mine cu una cu două. Trebuie să termin macii aceia.

Într-una din aceste dimineți se aude soneria stăruitor apăsată de parcă ar fi venit poștașul cu vreo telegramă. Răsună apoi în antret niște voci străine și se aude glasul răstit al lui Ernest Cocea, aflat în concediu.
– Nu se poate să intrați. E bolnav rău. Azi-noapte a fost medicul. Vă rog, înțelegeți, fiți oameni.
În camera bolnavului Paulina, Lorica și Traian rămăseseră încremeniți. Ștefan Luchian cu capul scufundat în perne și trupul țeapăn, nu deslușea pricina neliniștii celorlalți. Deodată, ușa se deschide:

-Sunt procurorul Clement Ionescu. S-a depus la parchet o reclamație împotriva domnului Ștefan Luchian, domiciliat în strada Primăverii nr. 29, București. Este acuzat că având cunoștință de cauză și în scop lucrativ, lasă să i se falsifice tablourile de către numitul Traian Cornescu (soțul nepoatei Laura Cocea), pictor, domiciliat în aceeași casă. Tablourile sunt semnate apoi de Ștefan Luchian și vândute drept operele sale.

Alături de procuror era reclamantul Victor Filotti și grefierul Tase Tănase. Filotti se repede și spune că în cameră erau și Luchian și Cornescu. Procurorul este deranjat de această atitudine.
-Je vous prie, mon cher, c’est mon role, maintenant (Vă rog, acesta este rolul meu). Apoi mai tare spune: Vă rog cu cine vorbesc? Dumnealui este Ștefan Luchian, nu? Și dumneavoastră, Traian Cornescu? Doamnele și domnul care m-au întâmpinat sunt rugați să părăsească odaia și să stea la dispoziția noastră dincolo.

Când ceilalți pleacă zice:
– Ce aveți de spus, domnule Luchian?
Amintindu-și ca prin somn cele auzite, pictorul răspunde rar și încetișor, cu glasu-i stins, înfiorat de mârșăviile ce nu-l cruțau nici în preajma morții:
-Totul este o născocire….ceea ce semnez este opera mea și numai a mea. Traian Cornescu își semneză lucrările lui… Mă ajută la pregătirea culorilor, îmi leagă pensula de mâini (era aproape paralizat), dar ce se ivește pe pânză este opera mea.
– Un om paralizat nu poate picta. E clar ca lumina zilei, zice mulțumit procurorul.
– Am pictat până acum ceva vreme…Am zile bune și zile rele… Priviți macii aceia pe care i-am început și nu i-am putut duce la sfârșit…S-a uscat pasta…dacă îi lucra un altul putea termina tabloul în aceeași zi. E neterminat pentru că am făcut ce am putut și am amânat restul pentru o zi mai bună.

Omul legii privește macii, apoi tablourile de pe pereți. Traian Cornescu îl întreabă:
– N-ați văzut până acum lucrări de Luchian? V-ați putea da mai lesne seama de absurditatea acuzației.
– Pictorul a recunoscut singur că întrebuințează o tehnică misterioasă…Pensula legată de mână? Hmmm… Cum vine asta? Brațe paralizate care totuși lucrează?! N-am mai auzit asta.
– În ultimii ani așa a pictat și n-a fost mai prejos de ceea ce făcuse înainte, nu vă plac macii aceia? Au răsărit din câteva izbituri ale penelului legat de încheietura mâinii. Dar e greu de explicat.
-Văd și eu. Domnule grefier, adu, te rog tablourile falsificate.

Grefierul aduce două tablouri: unul înfățișa crizanteme, iar celălalt bujori albi.
– De cine sunt lucrate aceste două tablouri, domnule Luchian?
Pictorul e săgetat de dureri când încearcă să-și ridice capul mare și osos, cu ochii de chihlimbar. Traian mai așează o pernă și îl saltă puțin din umeri.
– Sunt opera mea. Priviți bujorii de pe perete și comparați-i cu cei ai dumneavoastă. Sunt de aceeași mână trudiți. Regret că nu am crizanteme aici.
– Cine-mi spune că bujorii ăia nu-s falșii sau aștilalți nu-s copiați de nepot, după ăilalți, zice Filotti, repezindu-se când la taboul de pe perete, când la cel al procurorului.

În cele din urmă, Clement Ionescu ia o declarație lui Luchian.
– Rămâne să chemăm un expert pentru a compara tablourile și a cerceta adevărul asupra misterioasei tehnici a domnului Luchian. Bună ziua, domnilor.

Filotti nu-l părăsește pe Luchian. În antret, exasperat și mânios, Ernest Cocea îi spune procurorului că fără să vrea se face unealta unui coțcar, despre care se zvoneștre că-l vor da în gât în curând matrapazlâcurile săvârșite.
-Domnule procuror, escrocheria nu-i la noi în casă ci în treburile și afacerile reclamantului. Ești om tânăr și-i păcat să-ți încarci conștiința, făcând jocurile unui nemernic, împotriva căruia se duc cercetări discrete chiar zilele acestea (Ernest primise informațiile de la un alt procuror). Procedează cum trebuie, domnule procuror, informează-te și vei vedea că acolo unde ți se pare ceva necurat e tocmai un eroism artistic, o luptă cu boala pentru a-i smulge puteri noi. Și vezi prin cine a cumpărat cele două tablouri și cine i-o fi spus că sunt false.

În timp ce avocatul statului se gândea, Ernest îi spune soției:
– Ce-o fi vrând coțcarul de-a rămas cu Ștefan? Sigur vrea alte tablouri ca să-și retragă reclamația. Prostului i-o fi intrat în cap că într-adevăr nu-s de Ștefan. Între un negustor și un artist, asemenea oameni dau crezare întotdeauna negustorului. Păcat că au căzut în mâna lui asemenea frumuseți.
– Cel mai frumos măr cade în gura porcului, adaugă Paulina.
Tocmai când procurorul voia să-l amenințe pe Ernest Cocea, pomenindu-i de autoritatea lui, de exercițiul funcțiunii, se aude din cameră glasul înzdrăvenit al pictorului, un glas răgușit, înfiorat de revoltă:
-Ieși afară, nemernicule. Ce te târgui cu un falsificator? Poți aduce zece procurori și tot nu-i căpăta un tablou. Nu-s tablouri de bojocari(pungași).

Filotti iese din cameră și se duce glonț la trăsură. Ulterior s-a aflat că un misit (samsar) a dorit să cumpere două tablouri de la Filotti pe un preț mai mic și i-a spus că erau falsuri. Mai mult, în zilele următoare gazetele au vuit despre afacerile necurate ale acuzatorului. Deținea o funcție importantă la Direcțiunea Poștelor și se ocupa cu plata devizelor pentru serviciile prestate de agențiile poștale străine. Falsificase însă cu 15-20% valoarea devizelor, iar diferența o depusese la bănci din străinătate. Când se aude în casa soților Cocea despre ”falsificare” toți surâd cu amărăciune. Falsificatorul acuzase de fals pe cinstitul și nepătatul Luchian, căruia în preajma morții i-a fost hărăzită o asemenea insultă.

A doua zi după mârșăvia săvârșită de Victor Filotti, în camera din strada Primăverii nu mai intră decât familia și medicul. Se luaseră florile spre a nu încărca aerul cu miresme prea tari. Rămăseseră doar câțiva trandafiri la căpătâiul bolnavului. Paulina și Lorica nu dormiseră toată noaptea, iar ceilalți un somn iepuresc. Inima slăbea, iar chipul celui chinuit până în asfințit se lumina. Căpăta lumina unei liniști pe care nu o avusese niciodată. Cumplita tulburare din ajun se risipise. Revolta amuțise. Conștiința plină de doruri și de măreție, ochii cei duioși și buni, i-au mai rămas treji până înspre zori, când inima nu a mai bătut și gheața morții a cuprins întregul trup. Primele flori, aduse în zorii zilei de 28 iunie 1916 au fost trandafirii, crinii și garoafele roșii ale florăresei, care ca de obicei lăsa ce-i mai frumos la casa pictorului și apoi se ducea să vândă în Piața Amzei. Florăreasa era fiica Saftei, modelul de odinioară și nepoata lui Moș Nicolae Cobzarul. Ștefan Luchian fost în înmormântat la cimitirul Bellu, pe 30 iunie, spre asfințit. S-au rostit două cuvântări despre ”unul din făuritorii de seamă ai culturii și conștiinței românești. A redat pe pânză toate sentimentele frumoase ale poporului român”

Sursa: www.istorie-pe-scurt.ro

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)