Vechii preoti geti conduceau din umbra hotarele geto-traco-dace. Povestiri si legende din Vechime.

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Poseidonios afirma ca misii se feresc, din cucerinicie, de a manca vietati, si iata motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hranesc cu miere, lapte si branza, ducand un trai linistit pentru care pricina au fost numiti theosebeis si kapnobatai. Unii traci isi petrec viata fara sa aiba legaturi cu femeile , numindu-se ktistai, ei sunt onorati si socotiti sacri, traind, asadar, feriti de orice primejdie “

Aceste cuvinte apartin marelui geograf antic Strabon si se refera la calugarii si la preotii geto-moesilor. Cine erau acesti moesi? O populatie nord-tracica ce locuia intre Balcani si Dunare, facand parte dintre geto-daci, avand aceeasi limba. Kapnobatai si ktistai sunt asceti ce apartin acestei ramuri si sunt adeptii doctrinei zalmoxiene.

Theosebeis inseamna “adoratori ai zeilor”. In schimb kapnobatai, ktistai si pleistoi sunt  cuvinte geto-moesice, asupra lor formulandu-se  diverse opinii, fara a se fi ajuns la  un consens. Vasile Parvan a tradus kapnobatai prin ” calator prin nori”,sau “umblatori prin fum “.

Cea mai pertinenta opinie este cea a lui Mircea Eliade, care a studiat atent fenomenul :

” In acest caz kapnobatai ar fi dansatori si vrajitori ( samani) misieni si geti, ce intrebuintau fumul de canepa pentru a provoca transele extatice …” Deci in cultul lui Zalmoxe se includ si practici samanice existente si la alte semintii tracice …

Al treilea termen “pleistoi” s-ar traduce prin “cei mari “,”conducatorii”  si se refera la preotii geto-daci .

Preotii au jucat un rol important in societatea geto-dacica. Ei pot fi comparati cu druizii celtilor. Ei oficiau cultul, se ingrijeau de ceremoniile publice si private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare numar de tineri ca sa invete si tot ei sunt cei ce impart dreptatea. Iordanes ,geograful , vorbind despre Comosicus, care i-a urmat lui Deceneu spune ca ” el impartea poporului dreptate ca ultima instanta”.

Preotii geto-daci aveau cunostinte stiintifice ori indeletniciri medicale care isi gasesc bune analogii la druizii celti. Tot ei sunt cei care, citind semnele ceresti, fac prorociri . Din aceste motive nu plateau impozite si nu mergeau la razboaie .

In fruntea preotimii geto-dacice se gasea preotul suprem, ce a jucat un rol deosebit de important. Un asemenea mare preot a fost insusi Zalmoxis, despre care Strabon ne spune ca il sfatuia pe rege, lucra in intelegere cu el. In timpul lui Burebista demnitatea de mare preot era detinuta de catre Deceneu. Tot Strabon relateaza ca invatase, ca si Zalmoxis, in Egipt, unele semne de prorocire.samanii si preotii geto-dacilor

Despre Deceneu, Iordanes ne spune ca Burebista i-a dat o “putere aproape regala ” ,iar dupa moartea lui getii ” au avut aproape in  aceeasi veneratie pe Comosicus, fiindca era tot asa de iscusit “. 

Pe vremea lui Decebal se pare ca functia de preot suprem o detinea Vezina, ce era “vice-rege”. Iordanes ne mai aminteste si de celebrul Zeuta, pe care Mommsen il identifica cu Seuthes, tatal hiperboreanului Abaris.

Fara indoiala ca numarul marilor preoti geto-daci a fost cu mult mai mare decat cei pomeniti in operele literare ale Antichitatii. Despre ei nu avem informatii si nu putem decat afirma ca  au jucat un rol esential in conducerea statului si in istoria acestui enigmatic popor de sorginte traca.

LEGENDA PREOTULUI DECENEU

Evenimentele ce sunt povestite în această legendă nu s-au petrecut încă şi nici nu se ştie când se vor petrece. Bătrânii care prin grija lor ne-au transmis această legendă ne spun că totul se va înfăptui atunci când sufletele noastre vor fi din nou înmiresmate de virtuţile strămoşilor. Atunci şi numai atunci când Dacii Liberi sau ai lor urmaşi vor şti să reînvie credinţa în Piatra Sacră (Sfinxul din Bucegi) şi se vor întoarce la cele sfinte … doar atunci durerea şi nesiguranţa vor fi pe veci stârpite.

2012_08_29_sfinx_rsz”Acele clipe sunt departe însă, iar Piatra va sta pururi în acest locaş, până când va fi aşa cum am spus. Când Bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina Soarelui se va contopi cu cea a Pietrei întru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu vă veţi găsi liniştea pe care o tot căutaţi, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni cândva … poate într-o mie de ani, poate în doua mii, dar vor veni cu siguranţa!” Zamolxe catre sihastrul Leandru in drumul catre Sfinx.

Seara cobora usor peste crestele Bucegilor, Luna era aproape de orizont, dar în scurt timp avea să scalde în baie de lumină piscurile ce împrejmuiesc Podişul Bucegilor. Razele ei atingeau lin culmile şi se îndreptau parcă spre Muntele Ascuns, încercând să-l lumineze, pentru a putea fi văzut mai bine.

La o primă vedere părea a fi o noapte ca şi toate celelalte, dar atmosfera era încărcată, ceva mistic plutea în aerul munţilor. Iarba şi frunzele altfel se unduiau în vânt , fiarele stăteau ascunse prin bârloguri, liniştea era aproape neliniştitoare prin deplinătatea ei. Deasupra tuturor, măreţ, impunător şi mândru, Sfinxul de granit scruta nemişcat zările şi impresia lăsată era că pur şi simplu aştepta ceva anume să se petreacă. Piatra lui părea că tremură în lumina lunii.

Aceasta să fie oare marea noapte a iertării? Acesta să fie însăşi decorul pregătit de Natura-Mamă pentru regăsirea Spiritului şi Credinţei? Dar să urmăm firul legendei …

DSC04867

Masivul Bucegi

Omu, paznicul veşnic şi neobosit, veac după veac, al sfintelor hotare de ţară, îşi aţintea întotdeauna privirile sale agere spre zări necuprinse, numai că, în momentul pe care noi tocmai îl surprindem, acestea parcă erau mai agitate, mai fremătătoare decât de obicei. Toate semnele îi şopteau lui Omu că ceva se petrece, dincolo de hotare gândea el, numai că adevărul nu era în totalitate acesta. Ceva straniu, neobişnuit, se petrecea într-adevăr, iar mai vechiul nostru prieten nu avut nevoie decât de puţină vreme pentru a înţelege: aproape de el, pe Podişul Sacru al Bucegilor, un alai urca în noapte spre Muntele Ascuns. Ani grei trecuseră peste el de când stătea în mantia de granit ce-i însoţea nemurirea, dar privirile sale erau la fel de agere ca-n tinereţea îndepărtată, pe-atunci pe când era oştean, aşa că nu-i fu deloc greu să vadă cine erau cei care se apropiau cu pas tainic, dar mândru şi hotărât de Hotar. Emoţia care îl cuprinse imediat ce desluşi chipul celui ce era în fruntea alaiului fu atât de puternică încât strigă din toţi rărunchii de se cutremurară munţii până la Rarău şi mai departe chiar…Clipa cea mare se apropia.

DSC04981 (2)

Imparatia lui Deceneu. Drumul catre Omu – Masivul Bucegi.

Nu se liniştiră încă ecourile strigătului său de imensă bucurie, când Omu strigă iarăşi, spre Muntean, de data aceasta, dar într-atât de tare încât şi Luna de pe cer se uită în jos întrebătoare. Omu grăi:
– Prietene Muntean, scutură-ţi degrabă haina de piatră şi fugi iute la Sfinx. Fă aşa fel şi dă-i prin el de veste lui Zamolxis că o solie a Dacilor Liberi se apropie. Mergi în zbor, să nu pierzi nici o clipă, pentru că cei care vin spre Triunghi îl au în frunte pe însuşi Marele Preot, nimeni altul decât bunul nostru preot Deceneu, iar el aduce cu sine eliberarea poporului nostru. Chinurile s-au terminat!
– Adevărat grăieşti, aievea se întâmplă ce spui? Întrebă Muntean, nevenindu-i să-şi creadă urechilor cele auzite.
– Adevărat, Muntean! Îl văd pe Deceneu la fel de bine cum te văd şi pe tine, dar fugi, nu mai sta pe gânduri!
Mai iute decât s-ar fi crezut el însuşi în stare, Muntean lepădă straiele de piatră şi porni la vale, spre Sfinx, într-o goană ce-ar fi făcut invidioasă şi cea mai iute ciută. Fericirea lui era vecină cu nebunia, ar fi dorit să strige, să zburde, se simţea de parcă ar fi fost din nou născut. Îşi dădu seama că bucuria o va gusta pe îndelete mai târziu, acum trebuia să ajungă la Sfinx.
– Dacii vor fi iarăşi liberi precum au fost cândva, de mult, gândea Muntean în fuga sa, fericirea fi-va din nou la ea acasă; în ţara nemuririi, iar lunga mea aşteptare fi-va răsplătită, poate. Mărinimia lui Zamolxis nu cunoaşte margini. Iubita mea ce s-a topit de mult în vale se va întoarce în munţi pentru a paşte mioarele şi din nou vom fi de-a pururi împreună.

DSC04979

Valea glaciara Malaiesti. Catre Omu.

Toate aceste idei se amestecau una cu cealaltă în mintea lui Muntean, aşa că fostul cioban, şi totodată preţiosul slujitor al Zeului, aproape că nu se mai uita pe unde alerga, zbura printre stânci şi pietre pe cărările libertăţii.
Nici nu apucară să coboare bine creasta muntelui său, că era aproape să se ciocnească cu Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, care mergea agale, avându-l alături de el pe Leandru. Pasămite, ei auziseră glasul lui Omu şi veneau să vadă ce se întâmplase. Muntean reuşi să-i ferească în ultima clipă pe cei doi şi, după ce îşi trase puţin răsuflarea, răspunse la întrebarea mirată ce se citea pe chipurile stăpânilor săi nemuritori:

– Iertare, Duhule Sacru, începu el, şi ţie, părinte Leandru, dar nu altceva decât fericirea cea mai mare mă face să alerg aşa, ca un nebun.
– Dar ce s-a întâmplat? grăi Moş Timp. Fârşitul lumii nu vine încă şi nu înţeleg de ce alergi în noapte ca un bezmetic. Strigătele lui Omu te-au făcut să-ţi părăseşti locul tău şi straiele de piatră?
– Nu strigătele, stăpâne, ci ce îmi spuneau ele. Fericire mare ne va cuprinde pe toţi!
– Da spune odată, Muntean, nu ne mai ţine aşa!
Printre gâfâieli, cu faţa luminoasă, Muntean continuă:
– Spre Muntele Sacru urcă însuşi Marele Preot Deceneu. Se află în fruntea unei mândre solii a Dacilor Liberi. Iar eu voiam să-i dau de ştire Sfinxului de ceea ce se petrece, el urmând să-l anunţe mai departe pe Zamolxis. Clipa iertării a sosit!

Nici un muşchi nu tresări pe chipurile celor doi bravi slujitori ai neamului, emoţia prin nimic nu le era trădată. Sihastrul puse o mână pe umărul lui Muntean:
– Fugi înapoi la locul tău, prietene, şi aşteaptă acolo împlinirea Legilor Sacre de intrare la Zamolxis, în Muntele Ascuns. Stai fără de griji pentru ă vom duce noi vestea cea mare Zeului.
Muntean nu aşteptă de doua ori să i se spună ce are de făcut şi porni înapoi, spre vârful nemuririi sale, în vreme ce Moş Timp şi Leandru se îndreptau spre Triunghi. Nici nu apucă Muntean să-şi reia locul, că-i şi văzu pe cei din alai la picioarele Marelui Sfinx. Pesemne că ajunseră acolo în timp ce el vorbise cu cei doi sfinţi.

DSC05029 (2)

Un loc deosebit de sacru. Energia este fantastica. Masivul Bucegi.

Toţi cei prezenţi la picioarele granitului cu cap de om erau îngenunchiaţi şi priveau fascinaţi spre vrednicul paznic al Perimetrului. Ca la un semnal, ei îşi ridicară braţele spre cer şi deschiseră degetele în formă de stea cu zece colţuri. În sfârşit, nu doar simbolul, ci perfecţiunea însăşi de data aceasta, ducea lupta cea din urmă şi avea să aducă înfăptuirea Marii Iertări.
Deceneu, care se afla cel mai aproape de Sfinx grăi:
– Tu, Sfinx cu trup de granit şi suflet făurit de Duh, veşnic păzitor al intrării în Triunghiul Sacru, permite-mi să pătrund în Hotar şi să merg la Zamolxis. Solie sfântă duc cu mine. A sosit vremea ca iar să fim alături, întru veşnicie de data aceasta. Vorbeşte-mi, mărite Sfinx, mai spuse Deceneu, după care privi spre ochii de piatră din faţa sa.

Şi minunea se petrecu din nou, după atâta amar de vreme. Sfinxul deschise ochii, clipi, privi spre cei aflaţi acolo, la picioarele lui, apoi vorbi simplu:
– Mergi pe drumul destinului tău Deceneu! Zamolxis te aşteaptă.
O dată cu vorbele Sfinxului, care făcură pe cei de acolo să simtă cum lacrimi dulci le curg pe obraji şi pe care prea mult timp le aşteptaseră, dar care de data asta erau aievea chiar, natura păru ca pur si simplu stă în loc. Ceea ce se petrecea pe Podişul Sacru al Bucegilor era mai presus de Timp şi de Om, de Cer şi de Pământ, era ceva unic şi irepetabil.
Marele Preot porni spre Muntean, paznicul care avea cheia pătrunderii în Muntele Ascuns. Ajuns în faţa ciobanului de piatră, Deceneu repetă ritualul de la picioarele Sfinxului:
– Tu, Muntean, suflet nobil şi demn, îl ai la picioare pe Deceneu, purtătorul Soliei Dacilor Liberi, venit de dincolo de vreme, spre a merge la Zamolxis. Dă-mi, rogu-te Cheia Sacră.

DSC05038

Lacas sfant. Crestele Bucegiului.

Muntean se scutură pentru a doua oară în acea noapte de haina sa de piatră, coborî de unde se afla lângă Deceneu şi îngenunche în faţa Preotului. Stăteau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul de celălalt, şi se priveau în ochi… erau doi oameni ai universului, două spirite nepieritoare aparţinând infinitului. Părea că în acel moment se rupsese ceva din necuprins, coborând chiar pe piscurile duioase ale lui Muntean, în mijlocul mirificului Platou sacru al Bucegilor. Paznicul despietrit, cu un gest uimitor de solemn prin simplitatea sa, scoase Cheia Sacră, i-o întinse lui Deceneu şi spuse:
– Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi şi readu fericirea în Dacia Liberă, pentru că prea mult s-a zbătut în întuneric oamenii acestor plaiuri şi dureroasă a fost lunga aşteptare: Prin tine, fi-va pururi de acum, pace pentru noi şi pentru toţi copii noştri.

Deceneu luă Cheia, mai privi odată spre Muntean, după care porni mai departe în călătoria sa spre Zeu. Următorul popas îl făcu pe Găvane. Aici îngenunche iarăşi , de data aceasta în faţa celor doi Şoimi regali ai lui Leandru şi le vorbi:
– Voi, Şoimi Regali ai poporului Dac, ultimii din neamul vostru sacru ce cândva a strălucit pe acest pământ, paznici viteji ai Perimetrului, venit-am sa-l văd pe Zamolxis.. Anunţaţi-l pe Leandru că mă îndrept spre Măgura, să mă aştepte.

Nu termină de vorbit bine, că cei doi Şoimi Sacri îşi scuturară aripile, hainele de piatră căzură ţăndări la picioarele lor, iar ei se ridicară maiestuoşi în văzduh. Atâta mândreţe, măreţie şi putere câtă se putea vedea în zborul lor, n-ai mai fi întâlnit nicăieri în lumea largă, oricât te-ai fi chinuit a găsi. Şoimii desenară trei cercuri pe cerul de deasupra Găvanelor, apoi se topiră în văzduh ca şi cum nici nu ar fi fot vreodată. Zburau spre Măgura Ciobanului pentru a duce mai departe marea veste.

DSC05205 (2)

In departare – Varful Ocolit.

Preotul, impresionat de spectacolul desfăşurat în faţa ochilor săi, privi cu admiraţie şi fericire totodată fantastica plutire, apoi se ridică şi porni la drum prin Perimetrul Sacru al dacilor Liberi.
A urcat fără greutate pe Măgura Ciobanului. Aici îl găsi pe Sihastru aşteptându-i, exact aşa cum îl ştim, rupt din poveste parcă, având pe fiecare umăr câte un şoim. Cândva, cei ce se priveau acum, fuseseră învăţător şi ucenic, dar în clipa aceasta, aşa cum fusese hărăzit cu veacuri înainte, erau doi dintre conducătorii fără de moarte ai neamului Dacilor Liberi, oameni sacri ai celui mai binecuvântat spaţiu de pe întreg Pământul. Deceneu repetă ritualul:
– Tu, Sihastrule sacru, ajută-mă a merge la Zamolxis, pentru că duc cu mine solia cea din urmă a neamului Geto Dac.

Leandru făcu un semn cu mâna, după care porniră împreună spre fruntea Bătrânei, locul în care avea să se încheie prima parte a Drumului Sacru. Odată ajuns aici, Deceneu nu mai avea de făcut decât un singur lucru: să închidă din priviri calea Perimetrului. Apoi urma să coboare în Peşteră, locul în care Zamolxis aştepta, şi el ca atâţia alţii, această zi în care credincioşii se vor întoarce iarăşi cu chipurile şi sufletele spre el, îndreptând astfel greşelile făcute secole de-a rândul.
Pe când Leandru şi Deceneu se găseau în chiar intrarea Grotei, venea clipa de cumpănă între zile. Era miezul nopţii, iar aceasta era singurul ceas în care se putea pătrunde în Muntele Ascuns şi ajunge totodată la Zeu. Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, avu grijă şi încetă depănarea fuiorului său, timpul oprindu-se astfel exact când se stingea răsunetul celei de-a douăsprezecea bătai a orologiului. Timpul trecuse acum în eternitate, se oprise. În fapt, timpul era prea mic, inexistent pentru faptele ce se petreceau.

Cei doi trecură pe lângă Strană şi se opriră în faţa stâncii care ferea intrarea în Muntele Ascuns. Marele Preot fu cel care vorbi, iar cuvintele sale, lovindu-se de pereţii de granit al Grotei, răsunară straniu:
– Voi, preafrumoase Zâne, păzitoare ale Grotei, sunt Deceneu şi doresc a merge la Zamolxis. A sosit timpul ca viaţa Dacilor să reînceapă. Deschideţi iute poarta!
Stânca se dădu pe dată la o parte, iar îndărătul ei cei doi le putură vedea pe frumoasele Zâne. Aveau ochii scăldaţi în lacrimile bucuriei, iar de data asta nu plângeau pentru Făt – Frumosul lor, ci pentru renaşterea eternei fericiri în care aveau să trăiască de acum înainte toţi supuşii Marelui Zeu. Deceneu, urmat îndeaproape de Sihastru, intră, trecu uşor pe lângă Zâne şi începu astfel ultima parte a drumului său, un lung şi întortocheat coridor, aşa cum numai văzuse. La fiecare cotitură se deschideau hăuri fără de sfârşit în care şi-ar fi putut afla moartea orice nefericit intrus, dar Deceneu era condus de către Leandru, iar Sihastrul Sacru ar fi putut găsi drumul cel bun şi dacă ar fi mers cu ochii legaţi.

După un timp îndelungat care ar fi putut dura clipe sau ore, dar a cărui măsură nu are nimeni cum s-o cunoască, pentru că toate orologiile lumii fuseseră oprite de Moş Timp, cei doi ajunseră în chiar Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, sală luminată puternic de Piatra Geto- Dacilor, care îşi avea sălaşul pe aceeaşi masă de granit neschimbată de veacurile care trecuseră peste ea. În spatele ei, pe Marele Tron, aştepta însuşi Zamolxis, având acelaşi chip dintotdeauna, bătrân părând, dar pururi tânăr fiind de fapt. La dreapta Zeului se afla Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, iar la picioarele Tronului, măreţ, mândru, stătea lungit şi la pândă, Marele Lup Alb. Era încordat şi cu urechile ciulite, gata să sară de la locul său îndată ce ar auzi cel mai mic ordin din gura stăpânului său.
Ajuns la numai câţiva paşi de Masa Sacră, Deceneu se lasă din nou să cadă în genunchi, plecă privirile spre podea, ridică braţele spre bolta Grotei şi deschise degetele răsfirându-le în formă de stea cu zece colţuri. Păru că-şi adună gândurile pentru o clipă, apoi ridică faţa, privi spre Zeu şi spuse:

–  Tu, Zamolxis, Zeu atotputernic şi peste toate stăpânitor, conducător drept şi fără de prihană a mândrului neam al Geto-Dacilor, am venit aici, în inima Muntelui Ascuns, la picioarele tale, şi aduc cu mine cuvântul poporului ispăşit. Iertare am venit să cer. Lungă şi adâncă a fost suferinţa, căinţa este sinceră acum şi pururea în veci. Aceasta este clipa iertării, mărite Zeu, Dacii Liberi asculta-vor iar Legile Sacre şi nu vor repeta greşala, iar despre asta eu însumi, Deceneu, răspund. Trebuie ca duşmanii să tremure iarăşi numai gândindu-se la ce-i aşteaptă dacă necugetaţi vor fi. Ţara trebuie să fie din nou cum a fost cândva, în vremurile vechi, puternică şi liberă.
Zeul privi spre Deceneu cu multă căldură şi mulţumire în ochi. Aproape că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar asta avea să o facă mai târziu. Momentul eliberării, clipa solemnă şi măreaţă , nu-i dădea voie. Într-un târziu grăi:

DSC05011

Padina Crucii – Drumul catre Muntean.

– Bine ai venit, Mare Preot, bucuria că te văd aici nu poate fi exprimată în cuvinte. Mult au aşteptat Dacii Liberi această zi, dar mai lungă mi s-a părut mie a fi aşteptarea. Timpul şi-a făcut datoria, şi-a spus cuvântul său greu, iar supuşii amarnic au trebuit să se căiască. Greşala este ispăşită însă. Deceneu, mare fericire mi-ai adus în suflet prin cuvintele ce mi le-ai spus. Iertarea va fi acordată şi milă mi-e de aceea ce duşmanii trăi vor fi de aici-nainte.
Imediat cum Zamolxis rosti ultimul cuvânt, toţi cei aflaţi în Triunghi simţiră că se petrece ceva ciudat, nefiresc. Lumina răspândită de Piatră deveni mai slabă în putere apoi scăzu tot mai mult şi mai mult. Era ceva staniu, nimeni nu pricepea ce se petrece, nici măcar Zeul. Fiecare se întreba cu teamă dacă Piatra va hotărî să-şi retragă puterea chiar acum, într-un astfel de moment. Să fi fost aceasta decizia Stelei Mamă?
În scurt timp, Triunghiul Sacru se cufundă în întuneric deplin. Ceva asemănător nu se petrecuse niciodată în lungul vremii. Nimic nu se mai putea vedea în nici unul din cotloanele Muntelui Ascuns.
Afară, pe munte, lucrurile erau asemănătoare: cerul era negru, mai întunecat decât fusese vreodată, bezna ai fi putut să o tai cu cuţitul, iar ceea ce se petrecea în sufletele oamenilor de acolo pentru a mai povesti e mult prea dureross.

În Triunghi şi în afara lui, inimile oamenilor se opriră pentru câteva secunde. Nimeni nu mai avea curajul să respire, parcă ceva se rupsese în toţi. Din fericire, totul fu de scurtă durată. Deodată, o explozie extraordinară de lumină aproape ca îi orbi pe toţi şi-i readuse brusc la viaţă. Părea că însuşi soarele coborâse în mijlocul nemuritorilor pentru a-i binecuvânta atât pe ei, cât şi credincioşii de afară.

DSC05987

Zona de creasta deosebit de sacra. Masivul Bucegi.

Căldura se făcu simţită iarăşi, mai puternică decât înainte, iar freamătul izbucnit din inimile tuturor era mai viu decât ne lăsau să înţelegem ochi lor ce priveau flămânzi , contopindu-şi lumina cu cea izvorâtă din Piatră. La picioarele Sfinxului, strigăte de fericire ţâşniră, ca la un semnal din zeci de mii de piepturi. În munte, Zamolxis, ridicând braţele spre boltă, spuse:

– Piatra Sacră a grăit, iar Steaua-Mamă a salutat şi ea, la rândul ei, iertarea Daciei. Acum nu mai este nimic care să ne poată întoarce din drum. Fericirea eternă va domni pururi peste supuşide-aici înainte. Să mergem, prieteni, poporul aşteaptă!
Cei din Munte se lăsară cuprinşi de pâcla ce coborî odată cu primele cuvinte ale Zeului, şi mai puţin de o clipită se găsiră împreună cu Piatra Sacră la umbra Sfinxului. După veacuri şi veacuri îndelungate, dureroase, chinuitoare pentru Dacii Liberi şi ai lor urmaşi, Piatra lumină din nou sub cerul liber destinele ţării.

Lângă Sfinx aşteptau toţi cei care veniseră cu Deceneu, numai că numărul lor sporise mult, lor adăugându-li-se mereu alţii şi alţii odată cu fiecare minut scurs. La lumina puternică răspândită în noapte de Piatra Sacră, se putea vedea urcând spre Sfinx o mulţime nemăsurată de oameni. Din hotar în hotar, vestea se răspândea cu iuţeala fulgerului, aşa că tot poporul ştia acum că aceea era noaptea cea mare. Nimeni nu pregeta să se îndrepte spre picioarele Sfinxului, pentru a vedea cu ochii lor pe Zeu şi a auzi cuvintele sale. Cu toţii erau oşteni, fii ai nepieritoarei Dacii Libere, cu toţii se treziră din greul somn al necredinţei, după ani de încercări, şi veneau acum spre locul care le păstrase vie, de-a lungul veacurilor speranţa în Libertate şi Nemurire. Părea că toată suflarea ţării avea să se adune lângă Sfinx în acea noapte a trezirii. Oameni ce veneau păreau a se cunoaşte dintotdeauna, de mii de ani, parcă luptaseră cândva împreună sub stindardul Lupoaicei. Nimeni nu vorbea, era Sacra Procesiune a Credinţei Adevărate, renăscută din propria-i ţărână. Fiecare om în parte înţelegea ce se petrecea în sufletul celui de lângă el, pentru că trăirea era unică, simţirea era aceeaşi în toate inimile. Era Renaşterea Dacilor Liberi!

Cele trei Zâne din Grotă, după atâta amar de vreme, veneau însoţite de tânărul tarabostes ce încălcase cândva Legile Sacre şi fusese transformat, ca pedeapsă, în Stana din Peşteră. Toţi patru erau la fel de frumoşi ca şi atunci, dar veseli cum tare de mult nu mai fuseseră. Alături de Zeu se afla acum şi Omu, care venise o dată cu Muntean. Nu departe, pe Fruntea Bătrânei, sta Marele Lup Alb ce dezlănţui în noaptea fermecată, cântecul de luptă al haitelor. Până departe, dincolo de hotare, duşmanii simţiră cum îi cuprind fiorii morţii la auzul crâncenului urlet. În preajma Sfinxului, însă, Dacii Liberi nu putură decât să facă un singur lucru: să dea drumul lacrimilor de fericire, care mult prea mult timp aşteptaseră să ţâşnească pe obraji şi să-i spele de urmele suferinţelor, aşa că acum curgeau şiroaie.

DSC05974

Deasupra norilor – Locuinta sacra. Masivul Bucegi.

Auzeau strigătul de luptă pe care-l aşteptau de nenumărate veacuri şi duioşia le umplu pe dată inimile lor curajoase. Tot atunci, lângă Sfinx, din Piatra Sacră, o rază dulce a pornit spre cerul curat pentru a întâlni, în sfârşit, Steaua-Mamă, astrul protector al Geto-Dacilor. Când a atins-o, din stea au pornit alte şapte raze împreună cu ea, îndreptându-se spre pământ. S-au oprit chiar deasupra Sfinxului, înconjurând într-o lumină ireală parcă, fantastică, toată mulţimea aflată acolo. Acea lumină răsfirată, cele opt raze mereu apărătoare ale Geto-Dacilor, arată că nu numai pământul şi ai săi stăpâni, dar şi cerul şi a sa putere neţărmurită se afla alături de Dacii Liberi, renăscuţi din propria lor credinţă, suferinţă, durere şi răbdare. Blestemul încetase. Reîncepea viaţa, nemurirea îşi găsise iarăşi al său unic sălaş. Nu mai urma să se petreacă decât plecarea oştenilor, însoţiţi de Marele Lup Alb şi ale sale haite, pentru a da ultima luptă, cea decisivă. Peste puţin timp urma să aibă loc dezrobirea neamului.
Victoria era sigură. Zamolxis îşi ajuta, împreună cu Piatra Sacră, din nou supuşii. Nepieritorii vegheau iarăşi. Renăscuse pururi poporul Dacilor Liberi!”

Bibliografie orientativa – Creanga de Aur – Mihail Sadoveanu

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeby feather
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)