Zalmoxis, Hiperboreea si insula Sa

Din insula cea sfântă a lui Zamolxe (numit adeseori și Zalmoxis, Zalmoxe sau Salmoxis), scrie Hecateu Abderida, se vedeau anumite înălţimi de pământ de la Selina. Selina din ţara hiperboreilor era o realitate geografică. Insula Leuce sau Albă se află situată în faţa celor două guri de sus ale Dunării, Chilia şi Sulina. Potrivit lui Constantin Porfyrogenitul, acest braţ al Dunării, Sulina (Selina), în secolul al X-lea e.n. a fost unul dintre cel mai navigabil canal catre Marea Getica. Hecateu din Abderida scrie că: din insula cea sfântă a Lui se vedeau înălţimile terestre de la Selina (Sulina), insa acesta nu avea în vedere aspectul cerului sau depărtarea Lunii de acest colţ de pământ, ci definea decat acea parte geografica din Delta Dunării de astazi, care şi în Evul Mediu era cunoscută navigatorilor din Marea Neagra sub numele de Selina.

”Dacă Zamolxe (numit adeseori și Zalmoxis, Zalmoxe sau Salmoxis) a fost identificat încă din antichitate cu Dionysos, Kronos și Hades ai grecilor, adică Enki al sumerienilor, ar putea fi această echivalare corectă? Putem căuta răspunsul în numele Zeului. Lingvistul german Paul Kretschmer tâlcuia numele lui Zamolxis ca „rege, stăpân al oamenilor”. Nicolae Densușianu zamolxe-cu-lupii credea că Zalmoxis înseamnă „Zeul Moș”, fiind format din „zal” („zeu”) și „mox” („moș”). În De rebus Geticis, Guilielmus Bessell afirma că Zamolxis provine din grecescul „zemar” („sub pământ”) şi „ksi” („a trăi”), „zemarski” sau „zamarski” transformându-se în Zamolxis („cel care trăieşte sub pământ”). Totuși, răspunsul corect se întâlnește în limba frigienilor, tracii din Anatolia (Turcia de astăzi). E posibil ca numele lui Zamolxis să provină din cuvântul „zemel”, care a dat numele Semele (zeița Pământului pentru greci, mama lui Dionysos). Deosebirea de vocală, „a” în geto-dacicul „zamol” față de „e” în frigianul „zemel” și în grecescul „semele” este un amănunt fonetic local tracic, indo-europeanul „e” sau „o” fiind transformat în „a” la tracii septentrionali și menținut ca „e” la cei meridionali și la frigieni. Prin urmare, „zamol” la tracii de nord (dacii) și „zemel” la tracii de sud și la frigieni înseamnă același lucru, adică „pământ”. Partea finală a numelui lui Zamolxis, „xis”, a fost explicată prin influenţa iraniană ca însemnând „stăpânitor, prinţ, rege, încercare”

„Pe o insulă a Mării Negre, situată în nemijlocita apropiere de gurile Dunării, insulă căreia în literatura grecească i s-a dat numele de Leuce, adică Albă, a existat într-o epocă depărtată antetroiană, cel mai important monument religios al lumii vechi, templul lui Apollo Hiperboreul sau al Soarelui.“ (Nicolae Densuşianu – Dacia Preistorică)

Polul getic, este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice ce fac referire la acest subiect. El defineste ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor, adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, oglindind un spatiu mitico geografic, cosmic si teluric in acelasi timp. Pindar (poet antic) ne lamureste in acest sens: „nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Potrivit aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete. Prin urmare, Pindar si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea, mistica in care oameni duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii.

Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord. Acolo, la nord de Istru, traisera titanii (jidovii/uriasii) si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de Nord – Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele…

Legendele Antichitatii plasau patria lui Apollo (Apollo/Zamolxe/Zalmoxe – Zeul Luminii Solare, de obarsie traco-dacica) in Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita din toata antichitatea. Aceasta insula se numea Leuke (Alba) actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra.

MARTURII ISTORICE DESPRE HIPEBOREEA

Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a intors in patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri special de importante:
1) Apollo – Zeul luminii solare, era de obarsie traco-dacica
2) fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile arheologice care atesta ca piesele ceramice descoprite in stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacica Cucuteni cu centrul de iradiere in Moldova).
Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria, care facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean din nou adoratia de care avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data tara lor era Hiperboreea.
Starbon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau in nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean ci si Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.

 

De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou in alt loc acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor ( Tristele, II,19, 40, 45).
Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus care pleca in expeditie in Dacia ii spune: „tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor „Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene… si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor Ripaei (Carpati)” (Georgicele, Iv,5,5 17)

Tinand cont de cele de mai sus, localizarea geografica a Hiperboreei este la paralela de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia. Insula Şerpilor este situată la 45° 15ʹ 53 ʺ latitudine nordică şi 30° 14ʹ 41ʺ longitudine estică, la nord de Sulina. Suprafaţa insulei este de 17 ha. În antichitate, ea a avut o întindere mai mare, efectul distructiv al valurilor reducând-o la aceste dimensiuni. Privită de la distanţă, insula îmbracă forma unei stânci uriaşe care se luptă cu valurile. Ţărmurile sunt înalte şi se termină cu faleze impunătoare, ceea ce dă insulei aspectul unei cetăţi înconjurate cu ziduri de piatră. Primul scriitor antic care a menţionat Insula Şerpilor sub numele de Insula Albă a fost Arktinos din Milet în anul 777 î. Hr., în lucrarea sa Aethiopidia, aceasta fiind prima menţiune scrisă despre pământurile româneşti.

În timpul lui Burebista, Insula Şerpilor s-a aflat sub autoritatea Statului Dac. Insula a împărtăşit soarta gurilor Dunării, Deltei Dunării, a Dobrogei în ansamblul său.  In sec. IV î.Hr. poetul grec Euripide (480 – 406 I.Hr.) in Andromacha (v. 1249): spune că „insula se află in interiorul Pontului Euxin”. La mijlocul sec. IV î.Hr. geograful şi navigatorul Scylax din Caryanda in „Periplus”: „Drumul in linie dreaptă de la Istru până la Criumetopon e de trei zile şi trei nopţi. Dacă ia insa cineva ţărmul, drumul e dublu, căci aici este un golf in care se află o insulă, deşeartă ce e drept, numită Leuce„. In sec. III. Hr. poetul Alexandrin Lycophron in „Cassandra” (V, 189) arată că insula Leuce era situată in faţa gurilor fluviului Keltos (Istros).
Pe platoului acestei insule s-au descoperit în anul 1823 ruinele unui templu. În unele locuri zidurile acestuia  mai aveau încă o înălţime de 1m 67 cm. Zidurile erau formate din blocuri foarte mari de piatră albă şi piatră de calcar, prea puţin prelucrate şi aşezate unele peste altele, fără ciment. Acest templu din insula Leuce (Insula serpilor), apare în fragmentele descoperite la 1823 ca o operă de artă monumentală. In acelasi chip, s-au mai descoperit (în partea de răsărit şi în partea de apus) resturi ale altor trei construcţii sacre, acestea fiind de aceeaşi origine cu Templul lui Apollo. Se presupune că destinaţia acestora a fost de a servi ca sanctuare, locuinţe, dar şi adăposturi pentru pelerini. Lângă zidurile templului, se mai vedeau în anul 1823, săpată în stâncă, o fântână adâncă de 15 picioare cu deschiderea circulară, iar altele două în partea de apus cu deschiderea dreptunghiulară, fântâni care în conformitate cu tradiţiile arhaice serveau pentru trebuinţele templului, dar şi pentru spălarea pe cap şi pe mâini a credincioşilor.
Legendele au stabilit cu certitudine că renumitul templu al Soarelui, care a strălucit cu atâta glorie în lumea preistorică, se afla în insula Albă din Marea Neagră care se afla chiar lângă gurile Dunării.
Hiperboreii constituiau, în acea epocă, cel mai religios, cel mai avut şi cel mai avansat popor al lumii din perioada antichităţii. Acest ilustru templu de la gurile Dunărei de jos a avut un rol imens în istoria civilizaţiilor europene si nu numai. A fost templul mamă al celebrelor locuri de adoraţie a lui Apollo/Zamolxe/Zalmoxis. Influenţa sa culturală s-a extins peste tot. Din Dacia peste Grecia continentală şi insulară, peste părţile de apus ale Asiei Mici, în Africa, peste Egipt, iar la nord şi la apus peste Sciţia şi ţinuturile Germaniei numite în antichitate Celtica.
De la acest templu pelegrinau în continuu spre ţările de la miazăzi apostolii şi profeţii lui Zamolxe/Apollo/Zalmoxe/Zalmoxis. La el veneau din oraşele meridionale căpeteniile cultului apolinic şi alte comunitati de credincioşi inspiraţi de această religie, ceea ce se exprimă în mod simbolic prin legendele vechi de călătorie a lui Zamolxe/Zalmoxe. Cu toate că în realitate Soarele nu răsărea din această mică insulă a Mării Negre, după cum afirmă anumiti poeţi ai Antichitatii, aici a fost lacaşul cel sfânt al primilor zori ai civilizaţiei europene.

referinte: www.quadratus.wordpress.com, basarabialiterara.com, www.adevarul.ro, www.insulaserpilor.info, www.extraterestriiprintrenoi.wordpress.com, www.enciclopediagetodacilor.blogspot.be

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Departamentul Alpha Carpatica (DAC)

Despre Departamentul Alpha Carpatica (DAC)