ZAMOLXISMUL ESTE RADACINA CREDINTEI CRESTINE ORTODOXE.

Răspândirea creştinismului în Dacia

Din unele epistole ale Sf. Ap. Pavel aflăm că regiunile sud-dunărene, învecinate cu noi, au fost evanghelizate direct de Sf. Ap. Pavel şi de ucenicii săi, fapt ce ne îndreptăţeşte să presupunem că misionari creştini au trecut şi în nordul Dunării, pe teritoriul ţării noastre de astăzi. Din „Istoria bisericească” a marelui istoric bisericesc, Eusebiu de Cezareea, aflăm că Sf. Ap. Andrei a propovăduit şi în Sciţia Minor (Dobrogea de azi) – „Când Sf. Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste tot pământul locuit […] Andrei (a luat) Sciţia …

Faptul că Sciţia este Dobrogea de azi aflăm de la:

• poetul latin Ovidiu afirmă că a fost exilat la Tomis printre sciţi, în „Tristele” şi „Ponticele”;
• geograful grec Strabo, în „Geografia”, afirmă că Tomisul este capitala Scythiei;
• portulanele alcătuite de navigatori aşează Scythia în Dobrogea;

În sprijinul evanghelizării Daciei pontice de Sf. Andrei vin şi:

• unele colinde şi creaţii folclorice dobrogene;
• unele toponimice (ca peştera Sf. Andrei, pârâiaşul Sf. Andrei ş.a.)

După cucerirea Daciei de către romani învăţătura creştină s-a putut răspândi în nordul Dunării pe mai multe căi:

• prin coloniştii aduşi de Traian, din toate părţile imperiului, în Dacia bineînţeles că erau şi creştini, ce au vorbit localnicilor de noua învăţătură;
• prin ostaşii din armata romană, care la sfârşitul stagiului militar rămâneau în Dacia;
• prin sclavii coloniştilor înstăriţi sau ai funcţionarilor de stat;
• prin negustorii care vindeau sau cumpărau în părţile noastre;
• prin captivii aduşi de goţi în Dacia – la jumătatea secolului al treilea;

Pe lângă aceste argumente, de ordin logico-istoric, se pot prezenta şi câteva mărturii ale unor scriitori creştini din primele secole creştine, cum ar fi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Tertulian, Origen din Alexandria etc. Deoarece în secolul patru se cunosc nume de martiri, iar pe malul drept al Dunării existau numeroase scaune episcopale, ne face să credem că aici exista o bogată activitate creştină, iar un argument puternic pentru vechimea creştinismului la daco-romani este şi cel lingvistic, numeroase cuvinte cu înţeles bisericesc din limba noastră fiind de origine latină – exemplu:biserică=basilica;Dumnezeu=Domine Deus;crăciun=calatio;Floriile=Floralia sau Florilia;sărbătoare=servatoria;altar=altare;duminică=dies dominica;preot=presbiter etc);

Trebuie reţinut faptul că lipsa dovezilor clare despre creştinarea dacilor se datorează faptului că aceştia au primit creştinismul în mod oficial, iar despre o creştinare masivă a dacilor se poate vorbi după retragerea aureliană (271-275). O organizare bisericească incipientă a trebuit să ia naştere odată cu constituirea primelor nuclee creştine pe pământul Daciei, deoarece propovăduirea învăţăturilor creştine fără cult şi fără slujitori (organizare) nu a putut fi concepută;admițând că Sf. Ap. Andrei a predicat în teritoriul dintre Dunăre şi Mare trebuie să admitem că el a lăsat acolo preoţi şi diaconi, poate chiar şi episcopi.

Legendele Dacilor Liberi / Felix Crainicu, Cristi Ionita, Editura DACICA, Bucuresti 2009

Candva, demult, in vremurile cand oamenii cunosteau doar pacea si fericirea si nimic nu se putea ivi pentru a tulbura linistea din sufletele pamantenilor sau de pe plaiurile pe care traiau cu atata drag, undeva, in locurile binecuvantate de inteleptii vechilor traditii, exista o tara bogata, cu paduri si munti, cu vanat din belsug, cu recolte mari si cu bogatii in adancurile pamantului. Turmele pasteau o iarba grasa cum nicaieri in lume nu se afla, iar albinele dadeau cea mai dulce miere care existase vreodata. Toate aceste bogatii erau stapanite de un popor pe masura, harnic si viteaz, mandru si drept, intelept si fara de prihana.

Ursitoarele erau de partea acestor oameni fara asemanare, care erau nimeni altii decat Geto-Dacii. Tot ceea ce spuneau prevestitoarele se implinea si Dacii aveau grija ca prin munca lor sa inzeceasca belsugul.

Ei bine, in mijlocul acestor minunatii, in sanul poporului Geto-Dac, s-a nascut un tanar care avea sa cunoasca un destin unic: el va duce pe umerii sai soarta neamului Dac si niciodata mintea si sufletul nu-i vor cunoaste trecerea timpului. Spiritul ii va fi vesnic tanar, iar inima pururi ii va bate pentru binele supusilor sai. Dar Zamolxis, caci acesta era numele tanarului nostru, pe cand era doar un flacau, nu stia inca de soarta ce-i fusese harazita.

Era un voinic cum numai in vechile basme mai puteai intalni: puternic precum un urs, sprinten ca iepurele, ager la minte ca vulpea si mandru ca un soim. Invata aproape orice cu o repeziciune uimitoare si depasea in desteptaciune si pe cei mai batrani oameni, care stiau cate-n luna si-n stele. Dar, mai presus de toate, Zamolxe iubea meleagurile pe care se nascuse, ii placea sa umble pe potecile pierdute prin paduri si munti si sa afle tot ce-l inconjoara. Invata din linistea sau zbuciumul padurilor mai mult decat de la batranii satului. Gasea misterul vietii in traiul fiarelor din codru mai bine decat orice alt grai omenesc care l-ar fi putut exprima. Lasa pasii sa-l poarte prin locuri neatinse de picior de om si, mereu, cu nesat, sorbea din priviri tot ce intalnea in cale. Ani de zile, fara sa stie de oboseala, Zamolxe invata de peste tot si din fiecare lucru. Setea sa de cunoastere era netarmurita.

Intr-una din zile, pe cand colinda muntii sai atat de dragi, a patruns intr-o vale necunoscuta, stiuta doar de lighioanele padurii, sau poate nici de ele, intr-atat era de linistita. Felul in care valea era ascunsa de muntii ce-o inconjurau, lumina soarelui care cadea parca altfel in acel spatiu, stancile neatinse de picior de om, freamatul copacilor si-al ierbii, pana si susurul izvorului pe al carui fir pasea, toate erau altfel si il facura pe tanarul Zamolxis sa simta o usoara strangere de inima. Nu de teama, caci nu avea cunostinta de ea, dar ceva plutea in aerul pe care il respira. Frunzele copacilor parca altfel se miscau in adierea vantului, aratandu-I drumul, iar crestele muntilor parca anume se deschisesera pentru a-I da voie chiar lui sa patrunda in acel loc. Nu putea fi o simpla parere, trebuie ca era un semn.

– Ia sa fiu eu cu ochii in patru, pentru ca nu e lucru curat la mijloc ce se petrece aici, isi spuse in sinea lui Zamolxis pe cand scruta curios imprejurimile. Ceva imi spune ca sunt asteptat aici, dar de cine? Si de ce?

Se tot gandea asa si inainta usor, lasandu-se purtat de pasi in taramul ce parca pentru el anume fusese faurit si care il astepta de cand lumea. Nu stia de ce, dar avea simtamantul nedefinit ca mai fusese acolo, ca mai trecuse candva peste acele pietre. A mers fermecat, fara tinta, prin tinutul abia descoperit pana cand soarele a ajuns la asfintit si timpul nu I-a mai permis sa se intoarca spre meleagurile sale.

– Se pare ca nu-mi ramane decat sa innoptez pe aici, pe undeva, isi spuse tanarul in gand.

Zis si facut. Zamolxis porni sa gaseasca un adapost prin padurile care-l fermecasera atat. Nu fu nevoie sa umble prea mult pentru ca, in scurt timp, el se trezi in fata unei intrari intr-o pestera. Grota parea a strabate muntele mult in interior, dar Zamolxis nu avea vreme de pierdut cu asta. Trebuia sa-si aranjeze culcusul pentru noapte. Cauta cateva ramuri mai tinere, aduna ceva frunze si muschi de padure si in cateva clipe patul sau fu gata. Aprinse apoi focul, spunandu-si ca jarul il va incalzi pana spre dimineata, atunci cand zorii ii vor da voie sa caute drumul spre casa. Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, insa…

Nici nu apucase focul sa se inteteasca bine ca se si auzi o miscare undeva indarat: la numai cativa pasi de Zamolxis, in chiar gura pesterii, statea un urs urias care-l privea mormaind. Ivirea sa in acel loc taia orice mijloc de fuga din grota. Era o fiara cum nu mai vazuse si, dupa felul nemultumit in care mormaia, se parea ca ea era stapana acelui salas. Zamolxis a inteles dintr-o clipire ca nu are cum sa infrunte animalul cu mainile goale. Ridicat pe labele din spate si mormaind infricosator, ursul ar fi bagat pe oricine in sperieti: asa cum statea era de doua ori mai inalt decat el, iar ghearele le avea precum cutitele purtate de osteni la brau, intr-atat pareau de lungi si acutite.

-Acum sa te vad, prietene Zamolxis, pe unde mai scoti camasa, gandi eroul nostru in timp ce un fior ii strabatea tot trupul.

Nu avea nici macar o arma la el pentru a incerca sa lupte, nu era obisnuit sa poarte, asa ca tanarul a inteles ca singura scapare era sa incerce sa patrunda cat mai adanc in grota, in speranta ca fiara avea sa-l piarda in intuneric sau ca va gasi ceva macar sa-l ajute in infruntarea ce parea din clipa in clipa de neinlaturat. Zamolxis se avanta sprinten spre fundul pesterii. In zadar, insa. Ursul, mormaind furios si privindu-l cu ochi de foc parca, il urmarea pas cu pas. Nici un siretlic incercat de tanarul incoltit nu-l facea pe urs sa se opreasca. Fiara il ghicea fara ezitare dupa fiece bolovan dupa care incerca sa se piteasca, ba chiar era gata-gata sa se catere se pe pragul inalt pe care, la un moment dat, Zamolxis sperase sa-si gaseasca salvarea.

Zamolxis era prea tulburat pentru a intelege ca, daca ar fi vrut, fiara l-ar fi putut ataca si ucide din primele momente. Acum, singurul lucru pe care il stia era ca fuga era singura scapare.

Omul si fiara se pandeau in intuneric. Destinul avea sa-si spuna curand cuvantul.

Tot retragandu-se din calea fiarei, Zamolxis a ajuns intr-o sala mare. A cuprins-o cu privirea si a inteles imediat ca nu aici putea sa-si gaseasca scaparea. Sa lupte contra ursului cu bolovani ar fi fost in van in acele clipe, cand mai pastra inca speranta vie, iar sa incerce sa se catere pe vreunul din pereti ar fi insemnat sa se transforme singur intr-o tinta sigura. Se convinsese deja de asta. Va trebui sa continue fuga.

Ceva ii atrase atentia: la capatul opus al salii avu impresia ca intrezareste o dara de lumina asa ca, fara sa mai ezite, se napusti intr-acolo. Dadu de un coridor ingust si intortocheat ce patrundea adanc in inima muntelui. Zamolxis apera ca ursul nu va reusi sa-l urmeze in acele cotloane, dar repede intelese ca se inselase amarnic. La numai cativa pasi in urma sa se afla chiar fiara ce-l adusese pana acolo. Incordarea sporea necontenit, goana devenise aproape disperata. Eroul nostru aproape ce se resemnase.

Nu putea sti de unde venea acea lumina stranie, care devenea din ce in ce mai puternica pe masura ce se afunda mai mult in munte, dar Zamolxis isi continua drumul sperand ca va gasi un foc facut de mana omului sau poate chiar iesirea in cealalta parte a muntelui. Daca nu…numai o minune il mai putea salva. De cateva ori simtise in ceafa respiratia fierbinte a urmaritorului. Chiar mai avu taria de spirit sa se mire ca nu a fost doborat pana atunci. Era stranie senzatia pe care o traia, ursul parca voia sa-l duca undeva si nu sa-l omoare, insa nu putea sta sa cugete prea mult la intentiile fiarei pentru ca cea mai mica greseala ar fi putut insemna moartea. Zamolxis nu stia decat un lucru: trebuia sa mearga inainte. A trecut de inca o sala, mai mica de data aceasta, cu ursul in urma sa, continuandu-si apoi drumul pe coridor. Lumina crestea din ce in ce, se putea vedea acum ca ziua-n amiaza, insa nu aparea nimic care sa-l poata ajuta pe eroul nostru, sa-l salveze.

Zamolxis aproape ca renuntase sa mai spere ca va scapa, cand a patruns intr-o a treia sala, de data aceasta in forma de triunghi. In mod ciudat, simti o liniste interioara nefireasca atunci cand intra in acel loc. Fu izbit de ceea ce vazu in mijloc: pe o masa de granit se gasea o nestemata imensa, asa cum nu mai exista alta pe pamant si care imprastia lumina ce-l atrasese pana acolo. Ursul era foarte aproape, deci Zamolxis nu mai avea timp sa cugete la bogatia din fata sa. Viata ii atarna de un fir de par.

Incerca sa intrezareasca o iesire de aici, dar pare-se ca nu mai exista o continuare a coridorului. Singura intrare era cea pe care tocmai patrunsese cu putine clipe in urma. Zamolxis se intoarse iute. In fata intrarii se afla ursul. Pasamite, ajunsese in inima muntelui si de aici nu mai putea fugi: trebuia sa lupte pentru a-si apara viata. Singurul lucru pe care il putea folosi ca arma era nestemata. Cu ea trebuia sa loveasca ursul intr-o stradanie disperata de a-l dobori.

Nu mai statu pe ganduri. Intinse mainile, lua piatra, iar in clipa in care o ridica deasupra capului pentru a o arunca, rosti cu voce tare:

– Acum sa te vad, lighioana ce esti, care dintre noi e mai tare!

Zamolxis nu mai apuca sa-si duca intentia la bun sfarsit si sa azvarle nestemata asupra ursului, pentru ca se petrecu un fapt neasteptat: supus unei forte nevazute, tanarul se transforma parca in stana de piatra, degetele de la maini I se deschisera de la sine in forta de stea cu zece colturi si cuprinsera mai puternic piatra, iar din inima armei improvizate porni o raza luminoasa ce lovi ursul in piept, trantindu-l pe data la pamant. Scena era mistica si fantastica in acelasi timp: chipul impietrit al tanarului, sala fermecata in forma de triunghi, piatra aceea nemaivazuta si raza binecuvantata, ursul prabusit pe dalele reci ale podelei, totul cufundat in cea mai profunda liniste.

Dupa ce groaznica fiara se pravali la pamant, fara sa aiba timp sa se dezmeticeasca si sa inteleaga ce s-a petrecut, Zamolxis puse repede la locul sau nestemata ce-l salvase din ghearele mortii. Pe chip nu i se putea citi decat o uimire fara margini. In adanc percepu o teama mistica si neinteleasa, iar in momentele ce urmara atentia I se ascuti pentru ca ceva si mai straniu se petrecu. Cu spaima in san, intrebandu-se unde a nimerit si daca va mai reusi sa scape cu viata din acea pestera ce-I oferea surpriza dupa surpriza, el putut vedea ceva care intrecea cu mult toate aventurile sale de pana in acel moment: din piatra pe care abia o asezase pe masa de granit, umbra unui om se ridica in vazduh. Dupa ce duhul se intrupa in aerul rece al salii luand chipul unui bland batran, acesta grai:

– Eu sunt Duhul Pietrei Sacre din Muntele Ascuns. Bine ai venit, Zamolxis. Aceasta piatra este a ta, la fel si nesteama care ti-a salvat viata. Prin tine, ea va fi a ta, iar prin tine a poporului tau, pentru ca menirea asta iti este, sa aperi si sa conduci poporul tau. Vremea aceea nu a sosit, inca.

Zamolxis deschise gura si vru sa spuna ceva, dar Duhul ridica mana pentru a-l opri, dupa care continua:

– Tocmai ti-ai cunoscut soarta, Zamolxis! Asa ti-e scris, tinere conducator, iar eu te-astept de mii de ani. Stiu ca rabdarea ti-e pusa la incercare, dar aceasta este una din virtutile pe care va trebui sa le dobandesti. Pana atunci, insa, va trebui sa inveti sa stapanesti Piatra, sa-I cunosti puterile, dar acel moment va veni.

Din nou tanarul vru sa rosteasca ceva, dar Duhul si de acesta data il opri sa rosteasca vreun cuvant.

– Nu pune nici o intrebare! Vei afla tot ceea ce vrei si trebuie sa stii, insa numai la timpul potrivit. Deocamdata, iata ce ai de facut.

Desi nu se putea trezi din uimirea in care cazuse, spaima ii trecu odata cu primele cuvinte ale Duhului. Zamolxis era numai ochi si urechi. Liniile vietii fusesera trasate pentru el de puteri ascunse iar acum afla ceea ce simtise de mult: ca menirea lui era alta decat cea a unui muritor de rand.

– Vei dormi aici, continua Duhul, iar maine in zori vei porni sa colinzi lumea larga. Numai asa o sa poti cunoaste totul, si aceasta este singura cale spre a intelege cum se foloseste puterea Pietrei. Aici se gaseste motivul venirii tale pe lume, iar neamul Dacilor are nevoie de tine, sa nu uiti niciodata! In toata calatoria ta vei purta pe umeri blana ursului pe care l-ai doborat. Ne vom revedea peste ceva vreme, dar, deocamdata, drum bun! Si nu uita: priveste la tot si la toate pentru a invata, mai adauga Duhul, dupa care se facu nevazut de parca nici n-ar fi existat.

Tanarul nostru incetase sa se mai mire. Intelesese. Isi adusese fara voia lui aminte, iar sufletul ii zvacni, de simtamintele avute in aceeasi zi, cu putin timp in urma, pe cand mergea spre pestera.

– Deci nu m-am inselat cand am avut senzatia ca locurile acestea pe mine ma asteapta, isi spuse in sinea sa.

Apoi nu mai statu pe ganduri: urmand povetele primite de la Duh, se apuca sa jupoaie blana ursului. O intinse pe dalele reci si se culca fara a reusi sa adoarma prea curand insa. Zamolxis revazu cu ochii mintii intrega zi si retrai ultimele aventuri ce-l adusesera fata in fata cu propriul destin. Era prea tulburat ca sa inteleaga bine ce I se intamplase. Continua multa vreme sa cugete la ziua pe care o traise, intorcand pe toate fetele pataniile sale. Nu gasi nici cel mai mic raspuns insa, si pana la urma somnul il fura si-l duse intr-o lume a viselor in care nimic nu era clar. Se facea ca trecea prin culoare nenumarate, intortocheate, apoi, deodata, era ascuns intr-o negura deasa din care nu se deslusea nimic. Brusc, fiecare contur se pierdea intr-o bezna deplina pentru a reaparea cateva clipe mai tarziu. O singura data vazu ceva cert: un urs imens, cu labele ridicate, gata sa-l ucida. In clipa urmatoare, cand fiara pornea atacul, se trezi.

Cand a deschis ochii, a doua zi dimineata, probabil, pentru ca nu putea sa-si dea seama cat dormise, nu se mai afla pe podeaua salii triunghiulare ci sub cerul liber, chiar in fata unei stanci ciudate. Se freca la ochi, apoi inconjura granitul si-l privi cu atentie. Avea strania forma a unui cap de om, iar in momentl in care Zamolxis se uita chiar in ochii sai, stanca prinse viata si incepu sa vorbeasca:

– Eu sunt Sfinxul, paznicul cu chip de piatra al Triunghiului Sacru si al Pietrei Sacre.

Asadar, datorita lui stia Duhul cine intra in Hotar, ce ganduri are si daca sortii erau de partea lui pentru a afla marele secret al Muntelui Ascuns. Sfinxul de granit continua sa I se adreseze lui Zamolxis:

– Din acest loc, ce se gaseste chiar la intrarea in Hotar, vei porni in marea ta calatorie, si tot aici te vei intoarce, atunci cand va trebui. La acea vreme vei sti ca eu voi fi supusul tau, iar odata cu mine, intregul neam mandru si drept de pe meleagurile pe care ne-am nascut cu totii. Mergi inainte, invata si vei afla singur cand va veni sorocul sa te intorci. Mai trebuie sa-ti aintesc un singur lucru, care de mare ajutor iti va fi: timpul este prietenul tau. Inca nu-l poti stapani, dar el te asteapta sa inveti asta. Mergi cu bine, Zamolxis, mergi cu bine!

Ultimele vorbe ale Sfinxului se auzira tot mai greu, mai departe. Spiritul sau se retrasese in adancuri, lasand numai piatra cu chip de om in lumina soarelui. Zamolxis nu mai avu vreme nici macar sa deschida gura, daramite sa rosteasca macar una din intrebarile care I se imbulzeau in minte.

– Pesemne ca asta e tot ce trebuie sa aflu, gandi el, apoi spuse cu glas tare: Ramai cu bine, Sfinxule, si tu, bunule Duh. N-am sa ies din povetele voastre si voi fi demn de soarta ce mi-a fost harazita. Ramaneti cu bine, prieteni dragi!

Isi aseza blana de urs pe umeri, privi pentru ultima oara Sfinxul, dupa care isi lasa ochii sa vada imensa cetate a muntilor. Lor le vorbi:

– Pe curand, muntii mei. Voi sunteti inima si crezul meu, forta si iubirea mea. In voi sta libertatea fratilor mei de pe acest taram si prin voi vor avea viata vesnica. Datorita voua fi-vor puternici ca neam si ca tara. [din “Bucovina, plai cu flori” cantata de Grigore Lese – “Muntilor cu creasta rara/Nu lasati straja sa piara!/ Ca de-o pieri straja voastra/ A pieri si tara noastra!”] Ramaneti cu bine, dragii mei munti, iar in clipa in care termina de glasuit, nimeni n-ar fi putut spune daca ochii ii lucea doar de dragoste sau erau gata sa dea drumul lacrimilor.

Se intoarse repede si porni in pas mai intai agale, apoi tot mai vioi spre poale, incepand astfel binecuvantata drumetie si invatatura ceruta de Duh.

Ani intregi colinda lumea larga afland cate-n luna si-n stele, privind mereu numai cu ochii intelepciunii, invatand totul. Ajunse in locuri nebanuite, despre care nimeni nu stia ca exista, tari cu oameni ciudati si care se inchinau unor zei necunoscuti. Am putea spune, ca in basmele batranilor, ca a mers cale de sapte mari si sapte tari, daca nu ne-ar fi teama ca am micsora drumul parcurs de eroul nostru.

Ajunse in mari cetati si mici catune. Poposea din loc in loc dormind sub cerul liber sau in vreo casa de om, atunci cand intalnea un suflet milostiv. Cand ajungea in preajma unui invatat statea langa el chiar si ani, pana cand prindea toate cele stiute de acesta. Primi initierea in secretele stelelor, ale cerului si invata misterele vietii de aici si de pe celalalt taram. Intelese taina nemuririi si a altor ascunzisuri ale firii.

Mergea fara odihna sau oprire si niciodata nu-si potolea setea de invatatura. Vedea toate frumusetile pamantului, dar nicaieri, nici in cel mai indepartat coltisor al lumii, nu putu afla meleaguri mai frumoase ca cele lasate acasa. Aleanul ce-l cuprindea adesea, si care, odata cu trecerea anilor, crestea neincetat, nu avea mangaiere, dar stia ca nu putea porni inapoi, cel putin nu inca.

Vremea proorocita de Duhul Pietrei trecuse de acum, iar Zamolxis se intoarse in tinuturile ce-i dadusera viata si pe care le iubea mai mult decat orice pe lume. Parul si barba ii erau lungi, albe, trupul trada ca varsta nu-I mai era frageda, dar adevarul era altul: spiritul ii ramasese tanar si putermic, la fel ca atunci cand plecase din fata Sfinxului. Acum, insa, avea o mult mai mare intelegere pentru dreptate si oameni. Invatase totul, dar un lucru ii ramasese ascuns lui Zamolxis, in nesfarsita lui pribegie: cum poate indeparta dorul de muntii si codri ce-l asteptau acasa, de tara lui. Pana la urma, pricepuse ca nu exista leac pentru aceasta boala, afara de intoarcere.

– Sufletul meu se gaseste acolo, acasa, isi spunea, iar eu ma voi inturna unde imi este locul. Numai in muntii mei pot fi fericit si impacat.

Acum se afla in tinutul sau, si mergand de colo-colo impartea intelepciune si dreptate celor din jur, vorbindu-le Dacilor despre Credinta si Suflet. Acestia luau aminte la cea mai mica indrumare auzita pentru ca undeva, in adancul sufletelor lor, simteau ca il au in fata pe trimisul cerului. Regele insusi il intalni pe Zamolxis, pentru ca toata lumea vorbea despre el si stiinta sa, si imediat pricepu despre ce era vorba. Astfel, eroul nostru deveni Mare Preot, iar misunea sa de a-i invata pe Daci ii fu mai usoara.

Viata era frumoasa si fara de necazuri pentru eroul nostru, dar era, totusi, ceva care il framanta si care nu-I dadea pace. In toti anii pribegiei, Zamolxis nu incetase nici o clipa sa se gandeasca la cele traite in tinerete in Grota si in fata Sfinxului, si se intreba daca aici se va sfarsi destinul sau, daca menirea sa fusese atinsa si daca doar la atat avea sa se limiteze scopul sau in viata.

La fiecare rasarit si apus privea, facandu-si rugaciunea, spre piscurile ce ascundeau Triunghiul Sacru, si astepta sa auda grasul Duhului chemandu-l spre Muntele Ascuns. Raspunsul veni pana la urma, si exact atunci cand se astepta mai putin, intr-o noapte senina si calda, cu stele mai stralucitoare ca niciodata. Duhul Pietrei Sacre I se dezvalui in vis soptindu-I tainic:

– Sorocul s-a implinit, stapane Zamolxis. A sosit vremea sa te intorci in Hotarul Sacru. Vino, ma vei gasi in Sala Sacra.

Nu avea nevoie de mai mult! Imediat ce primele raze ale soarelui rupsera perdeaua noptii, Zamolxis isi lua tovarasul sau nedespartit de pribegie, toiagul, si porni din nou la drum, numai ca de asta data stia exact unde trebuie sa mearga. Mergea neobosit zi si noapte. Puterea ii era netarmurita, vointa si mai si, iar anii de preumblat in lumea larga il ajutara sa nu faca primul popas decat in fata Sfinxului.

Cand se opri, la numai cativa pasi de granitul cu chip de om, stia prea bine ce are de facut. Se lasa sa cada in genunchi, ridica bratele si deschise degetele in forma de stea cu zece colturi. In clipa in care privi ochii Sfinxului, o raza de lumina pornita din varfurile degetelor sale atinse stanca, invaluind-o. Pe data, Sfinxul prinse viata si incepu sa vorbeasca:

– Bine te-ai intors, stapane Zamolxis!

“Si Duhul mi-a spus ‘stapane’, gandi Zamolxis, fara a rosti nimic insa. Pesemne ca se intampla ceea ce mi s-a spus atunci, dar mai bine sa-l las pe Sfinx sa ma lumineze”, isi mai spuse, dupa care se concentra la cuvintele Sfinxului, care continua sa i se adreseze fara de tulburare:

– Simt marea putere pe care ai capatat-o, stapane. Acum, asemenea mie, ai devenit nemuritor si, odata cu acest lucru, a venit si transformarea ta in zeu Dacilor Liberi. De acum inainte, Dacii, vrednicii nostri supusi, in tine si Piatra Sacra vor crede, la picioarele tel vor aseza ofrande si pentru tine vor inalta altare. In numele tau vor lupta si munci. Tu esti acele care le ca aduce de-aci inainte fericirea eterna, libertatea si puterea. Toate aceste lucruri si multe altele de trebuinta le vei invata de la Duh, stapane Zamolxis. Noi doi si Piatra Sacra iti apartinem pe vecie intru gloria si salvarea fericirii Dacilor Liberi. Coboara in inima Muntelui Sacru acum, stapane, mai spuse Sfinxul, dupa care o lumina ii porni din ochi, inconjurandu-l pe Zamolxis, care se trezi pe data in sala Pietrei din Muntele Ascuns. Acum nu mai trebuia sa bata drumul cu piciorul, intrase in lumea nemuririi, de acum traia Legenda. Puterea gandului il purta unde voia sa ajunga.

Un timp, Zamolxis si-l petrecu invatand cum sa stapaneasca pe deplin fortele atat ale fiintei sale, cat si ale naturii, avandu-I alaturi pe Duh si pe Sfinx, care-l indrumau si-i destainuiau cele mai ascunse secrete ale Pietrei Sacre si tot ce trebuia sa afle. Apoi, secole de-a randul, el ajuta poporul Geto-Dac sa atinga culmile bunstarii si deplinatatea fericirii. Nicaieri in lume nu exista un tinut mai bogat si nici oameni cu un trai mai dulce ca cel al supusilor lui Zamolxis…

Din pacate, acest lucru nu tinu la nesfarsit, ci numai atata vreme cat Dacii au crezut in el si in puterea netarmurita a Pietrei Sacre. Aceasta era singura cale prin care Zeul ii putea conduce si carmui spre glorie. Pierderea credintei sacre avea sa aduca Geto-Dacilor caderea in uitare.

Pentru iertarea pacatului, batranii spun ca trebuie sa se nasca un om asemenea lui Zamolxis, pentru a putea patrunde in Hotar, a-l cunoaste pe Zeu si a obtine iertarea atat de sperata. Timpul s-a scurs, o face in continuare, iar solul trimis de ursitoare nu a aparut inca. O va face, totusi, atunci cand toti ne vom astepta mai putin.

In zilele pe care le traim, numai Sfinxul mai aminteste de bunul Zamolxis; ramane tot la marginea Triunghiului Sacru, pazindu-l si asteptand solul ce va aduce mantuirea eterna.